Mario Vargas Llosa – Gabriel García Márquez – Două singurătăți: Romanul în America Latină

Prezentare și traducere de Tudora Șandru Mehedinți

Într-un captivant dialog magistral, recenta carte Două singurătăți: Romanul în America Latină reunește mărturiile prețioase a două personalități de geniu ale literaturii de expresie spaniolă, ambii scriitori laureați ai Premiului Nobel: peruanul Mario Vargas Llosa și columbianul Gabriel García Márquez. Evenimentul a avut loc la Lima, în septembrie 1967, când primul câștigase recent Premiul Rómulo Gallego pentru romanul Casa verde, iar al doilea publicase, în iunie același an, capodopera Un veac de singurătate, care a avea să-l propulseze curând pe orbita celebrității internaționale.

Într-o atmosferă electrizantă, în fața unui amfiteatru arhiplin, cei doi au vorbit despre probleme fundamentale, teoretice și practice, ale acestui gen narativ în America Latină, despre relația între viață și literatură, între imaginație și realitate. Acest scânteietor și fertil schimb de idei s-a desfășurat în perioada în care începuse să-și definească trăsăturile realismul magic, cunoscutul curent literar de sorginte latino-americană care a dat naștere unui adevărat boom al creației narative din America Latină. Așa cum remarcă Juan Gabriel Vásquez în prolog: „În această carte se cuprind mai multe lecții valoroase despre profesiunea de romancier decât în orice facultate care predă literatura.“

Reproducem începutul dialogului, precedat de fragmentul inițial din prologul intitulat „Cuvinte recuperate“, din volumul în curs de publicare la Editura Humanitas Fiction, 2022, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu. (T. Ș. M.)

Cuvinte recuperate

Au trecut cincizeci și doi de ani de când Vargas Llosa și García Márquez, doi romancieri latino-americani încă tineri, au avut la Lima această conversație foarte ciudată, pe care cititorul este pe cale s-o citească. Este foarte ciudată, fiindcă nu există în ea niciun cuvânt important care să nu se fi transformat în chip dramatic în acest răstimp. Subtitlul conversației, Romanul în America Latină, pare inofensiv, o descriere simplă și declarativă, dar imediat ne dăm seama că nici romanul, nici America Latină – și îndeosebi romanul latino-american – nu sunt cele despre care au vorbit Vargas Llosa și García Márquez în septembrie 1967. Iar dacă nu sunt, vedeți dumneavoastră, este tocmai pentru că s-au afirmat Vargas Llosa și García Márquez: pentru că această jumătate de secol este vremea succesului și influenței romanului Cien años de soledad (Un veac de singurătate), a ambiției nemăsurate din Conversación en La Catedral (Conversație la Catedrala), a acestor minunății ale literaturii noastre care sunt Crónica de una muerte anunciada (Cronica unei morți anunțate) și La guerra del fin del mundo (Războiul sfârșitului lumii); fiindcă această jumătate de secol este, totodată, un răstimp de transformări ale lumii noastre politice (de la cazul Padilla și de la Pinochet până la perioada lui Fujimori și la longevitatea lui Fidel Castro), și la toate acestea au fost prezenți cei doi romancieri. Borges, despre care se vorbește adesea în această conversație, a impus pentru totdeauna, în Pierre Ménard, autor del Quijote (Pierre Ménard, autorul lui Quijote), ideea că trecerea timpului – și acea curioasă întrupare a timpului care sunt cărțile pe care le scriem – schimbă cuvintele.

Este una dintre modalitățile cele mai fructuoase de a citi această conversație. Pentru noi, cititorii și romancierii latino-americani, cuvintele care se foloseau în 1967 pentru a explica momentul istoric nu mai există: au secătuit și s-au reinventat cu trecerea anilor, iar astăzi nu le mai folosim cum o făceau ei. Vorbind despre singurătate ca temă a cărților sale, García Márquez se teme să nu pară prea „metafizic“ și, prin urmare, „reacționar“; când Vargas Llosa aduce în discuție „răspunderea“ scriitorului sau nivelul de implicare, „angajamentul“ diferitelor romane ale interlocutorului său, simțim sau intuim intensitatea cu care îi împovăra agitata lume politică. Și realitatea literară era diferită. Încercând să descopere și să descrie noutatea profundă a romanului Un veac de singurătate – încercând, să spunem, să înfigă un ac în fluturele galben – Vargas Llosa vorbește mai întâi despre realism, apoi despre episoade improbabile sau poetice, apoi despre posibilitatea ca, în fond, să fie o carte fantastică; García Márquez răspunde revendicându-și condiția de scriitor realist, argumentând că această fantezie este parte inseparabilă din realitatea latino-americană și sugerând, cu admirabilă clarviziune, că această realitate poate oferi ceva nou literaturii universale. În acest schimb de idei, există însă un fel de gol, ceva pe care-l simțim ca pe un gol, pentru că niciodată, sub nicio formă, nu apare expresia așteptată de cititor, expresie care plutește în atmosferă, dar pe care nimeni nu o descoperise încă: realismul magic. Da, poate că asta se întâmplă cu dialogul celor doi: în anul 1967, lumea era atât de recentă, încât lucrurile nu aveau nume.

Există totuși unul care începea să aibă nume: un nume controversat mai întâi, dar care, cu timpul, a prins rădăcini în peisajul nostru intelectual. Vargas Llosa îl pronunță o singură dată: îl întreabă pe García Márquez ce părere are despre boom-ul romanului latino-american. De bună seamă, boom-ul nici nu era pe atunci ceea ce este astăzi, și una dintre minunățiile acestui dialog este aceea că îi prinde pe actorii săi în momentul în care fenomenul începe să capete formă. Noi, cititorii romanului latino-american, dezbăteam încă pe larg problema momentului în care a început totul. Când s-a întâmplat? Odată cu Premiul Biblioteca Breve pe care l-a primit La ciudad y los perros (Orașul și câinii), în 1962? Sau cu imprevizibilul succes pe care l-a avut printre cititori Un veac de singurătate? Oricum, această conversație la Lima este un fel de cheie a fenomenului. Cele patru locuri ale acestui boom, după clasificarea ludică, dar foarte serioasă pe care o va face câțiva ani mai târziu José Donoso, erau ocupate de cei doi care dialoghează aici, de Cortázar și de Fuentes; după ei, urmau Borges, Onetti și Rulfo. (Onetti va spune într-un interviu: „Am fost târât de boom“.) Literatura de ficțiune a secolului XX nu va mai fi niciodată aceeași după trecerea copleșitoare a acestor nume, și de aceea există ceva înduioșător în spectacolul lui García Márquez și Vargas Llosa vorbind cu candoare și un dram de surpriză despre ceea ce li se întâmplă, ca niște tineri pterodactili care se întreabă ce naiba e treaba cu evoluția. Ce ciudat ni se pare să vorbim de Un veac de singurătate ca despre o carte nouă, care se găsește încă pe masa cu noutăți! Și ce fascinant este să-l vedem pe Vargas Llosa comentând în direct opera colegului său, improvizând o critică atât de penetrantă și lucidă, încât Historia de un deicidio (Istoria unui deicid), studiu pe care l-a publicat după patru ani, ne-ar putea părea o simplă aprofundare sau amplificare a ideilor expuse la Lima.

Iată-l deci pe acest Vargas Llosa: romancierul-critic, stăpân pe o conștiință exacerbată a profesiunii sale, veșnic cu bisturiul în mână. Lângă el, García Márquez face mari eforturi să-și apere imaginea de narator instinctiv, aproape sălbatic, alergic la teorie și explicându-se neconvingător pe sine și cărțile sale. Nu este așa, bineînțeles: García Márquez știa foarte bine la ce folosește fiecare dintre șurubelnițele cutiei lui de unelte. Și cunoștea foarte bine, ca orice mare romancier, arta de a citi: cuvintele pe care le dedică aici influenței lui William Faulkner sau prezenței acestuia în noul roman latino-american sunt la fel de valoroase ca orice teză de sute de pagini. Așa stând lucrurile, dialogul este și o punere în scenă a două modalități opuse de a înțelege profesiunea de romancier; și, întrucât cea poetică este una dintre formele pe care le asumă temperamentul, cititorul se va afla și în fața unui contrast evident. Pe de o parte, generozitatea intelectuală a lui Vargas Llosa, dispus să joace rolul celui care ia interviul și să-i cedeze lui García Márquez locul, chiar dacă în valiza lui există, proaspăt încă, Premiul Rómulo Gallegos; și, pe de alta, timiditatea lui García Márquez, care se manifestă sub vechea formă a butadelor (boutades), epigrame tăioase și exagerări aparent fără scop. Când García Márquez asigură, de exemplu, că în adolescență avea deja primul paragraf din Un veac de singurătate, identic cu cel care apare în carte, știm că minte. Dar această minciună e o extindere a propriului său nesaț narativ, care vrea să-și construiască de pe atunci – și meticulos – legenda despre sine însuși…. (Juan Gabriel Vásquez)

Mario Vargas Llosa: Scriitorilor li se întâmplă ceva ce – mi se pare – nu li se întâmplă niciodată inginerilor, și nici arhitecților. De multe ori, lumea se întreabă la ce sunt buni. Lumea știe la ce e bun un arhitect, la ce e bun un inginer, la ce e bun un medic; dar, când e vorba de un scriitor, oamenii au îndoieli. Chiar și cei care cred că e bun la ceva nu știu exact la ce anume. Prima întrebare pe care vreau să i-o pun lui Gabriel este tocmai aceasta: să vă lămurească dumneavoastră problema și să mi-o lămurească și mie, fiindcă și eu am îndoieli. La ce crezi că ești bun tu, ca scriitor?

Gabriel García Márquez: Eu am impresia că am început să fiu scriitor când mi-am dat seama că nu eram bun de nimic. Tata avea o farmacie și, firește, voia să fiu farmacist, ca să-l înlocuiesc. Eu aveam o vocație cu totul diferită: voiam să fiu avocat. Și voiam să fiu avocat pentru că în filme avocații meritau aplauze la tribunal, apărând cauzele pierdute. Însă chiar la universitate, cu toate dificultățile prin care am trecut ca să studiez, m-am pomenit că n-aveam să fiu bun nici ca avocat. Am început să scriu primele povestiri, dar, în momentul acela, nu aveam cu adevărat nicio idee la ce folosește scrisul. La început, îmi plăcea să scriu, fiindcă mi se publicau textele și am descoperit apoi ceea ce am declarat de mai multe ori și care conține mult adevăr: scriu pentru ca prietenii să mă iubească și mai mult. Dar mai târziu, analizând meseria de scriitor și analizând creațiile altor scriitori, am ajuns să cred că în mod cert literatura – și, mai cu seamă, romanul – are o menire. Nu știu dacă din fericire sau din păcate, dar cred că e o menire subversivă, nu-i așa? În sensul că nu cunosc nicio literatură bună care să servească la ridicarea în slăvi a valorilor stabilite. Întotdeauna, în literatura bună remarc tendința de a distruge ceea ce e stabilit, ceea ce este deja impus, și de a contribui la crearea unor noi forme de viață, de noi societăți; în fine, de a face mai bună viața oamenilor. Îmi e cam greu să explic toate astea, deoarece, în realitate, eu funcționez foarte puțin în teorie. Cu alte cuvinte, nu știu prea bine de ce se întâmplă lucrurile astea. Cert este că faptul de a scrie ține de o vocație imperioasă, iar cel care are vocația de scriitor trebuie să scrie, căci numai așa reușește să scape de durerile de cap și de digestia proastă.

Mario Vargas Llosa: Adică tu consideri că literatura este o activitate care, din punct de vedere social, este eminamente subversivă. Acum ar fi interesant să ne spui dacă socotești că această putere subversivă a literaturii, această nonconformitate pe care o propagă literatura în mediul social pot fi în vreun fel prevăzute sau calculate de scriitor; cu alte cuvinte, dacă scriitorul, în momentul plăsmuirii unei povestiri sau a unui roman, poate în vreun fel să prevadă consecințele instigatoare, subversive pe care le va avea creația lui când va ajunge la cititori.

Gabriel García Márquez: Cred că dacă acest lucru e planificat, dacă forța, funcția subversivă a cărții pe care o scrie sunt deliberate, din acel moment cartea e proastă. Dar mai întâi vreau să stabilesc ceva: când spunem aici scriitor, când spunem literatură, ne referim la romancier și la roman, pentru că altminteri s-ar putea produce interpretări greșite; în realitate, vorbesc despre romancier și despre roman. Cred că scriitorul se află mereu în conflict cu societatea; mai mult, am impresia că a scrie este o modalitate de a rezolva acest conflict personal al scriitorului cu mediul său. Când mă apuc să scriu o carte, o fac pentru că mă interesează să povestesc o istorie bună. O istorie care să-mi placă. Se întâmplă însă că am și o formație ideologică; cred că dacă scriitorul, orice scriitor sincer, în momentul în care își scrie povestea, fie că e cea cu Scufița Roșie, fie o istorie cu luptători de gherilă, ca să mă refer la cele două extreme; dacă scriitorul, repet, are o poziție ideologică, aceasta se va reflecta în povestea lui, adică îi va alimenta povestea și, plecând din acest moment, povestea poate căpăta forța subversivă de care vorbesc. Nu cred că este deliberată, dar cred că într-adevăr este inevitabilă.

Mario Vargas Llosa: Atunci, în acest caz, factorul pur rațional, să spunem, nu este preponderent în creația literară. Ce alți factori ar fi preponderenți, ce elemente ar determina calitatea operei literare?

Gabriel García Márquez: Tot ce mă interesează pe mine în momentul scrierii unei povestiri este dacă ideea acesteia poate fi pe placul cititorului și ca eu să fiu total de acord cu această povestire. Nu aș putea scrie o istorie care să nu fie bazată exclusiv pe experiențe personale. Chiar acum pregătesc povestea unui dictator imaginar, adică povestea unui dictator care se presupune că e latino-american, după atmosferă. Acest dictator în vârstă de 182 de ani – care e la putere de atâta timp, că nu-și mai amintește când a preluat-o, care are atâta putere, că nu mai are nevoie să poruncească – e cu desăvârșire singur într-un palat imens, prin saloanele căruia se plimbă vacile și mănâncă portretele, marile tablouri în ulei ale arhiepiscopilor etc. Ei bine, ceea ce pare curios e că, într-un fel, această istorie se bazează pe experiențe personale. Adică sunt elaborări poetice ale unor experiențe personale ale mele care îmi servesc pentru a exprima ceea ce doresc în acest caz, și anume imensa singurătate a puterii, și cred că, pentru a exprima singurătatea puterii, nu există nici un arhetip mai bun decât dictatorul latino-american, marele monstru mitologic al istoriei noastre.

Mario Vargas Llosa: Schimbând brusc nivelul, aș vrea să-ți pun o întrebare mai personală, pentru că, vorbind despre singurătate, mi-am amintit că este o temă constantă în toate cărțile tale; chiar ultima se numește, întocmai, Un veac de singurătate, și e curios, deoarece cărțile tale sunt întotdeauna foarte populate, sunt pline de oameni; totuși, sunt cărți a căror materie profundă este, într-un fel, singurătatea. Am observat că, în multe dintre interviuri, te referi mereu la o rudă a ta care ți-a povestit multe istorii în copilărie. Îmi amintesc acum de un reportaj în care spuneai că moartea acestei rude, când aveai opt ani, a fost ultimul eveniment important din viața ta. Ar fi poate interesant să ne spui în ce măsură acest personaj a putut să-ți servească drept imbold, a putut să-ți ofere materiale pentru cărțile tale. Adică, cine este acest personaj, în primul rând?

Gabriel García Márquez: Voi face o paranteză înainte de a ajunge să răspund. De fapt, nu cunosc pe nimeni care, într-o anumită măsură, să nu se simtă singur. Asta e semnificația singurătății care mă interesează pe mine. Mă tem că asta poate părea metafizic sau reacționar și că pare a fi tocmai contrariul a ceea ce sunt eu, a ceea ce vreau să fiu în realitate, dar cred că omul este cu desăvârșire singur.

Mario Vargas Llosa: Crezi că este o caracteristică a omului?

Gabriel García Márquez: Cred că este parte esențială din natura omenească.

Mario Vargas Llosa: Dar întrebarea mea se referea la faptul că am citit un discurs, într-un eseu foarte lung despre cărțile tale, publicat de o revistă din Paris, în care se arată că această singurătate, conținutul principal al romanului Un veac de singurătate și al cărților tale anterioare, constituie caracteristica omului latino-american, fiindcă reprezintă profunda alienare a omului latino-american, lipsa de comunicare ce există între oameni, faptul că omul latino-american se ivește dintr-o serie de condiționări; vreau să spun – că este condamnat la un fel de nepotrivire cu realitatea și asta îl face să se simtă frustrat, mutilat, solitar. Ce părere ai despre observația asta?

Gabriel García Márquez: Nu mă gândisem la asta. Se întâmplă că aceste valori sunt total inconștiente. Pe deasupra, cred că intru pe un teren periculos, acela de a încerca să-mi explic singurătatea pe care eu o exprim și încerc s-o găsesc în diferitele fațete ale individului. Cred că în ziua în care voi fi conștient, când voi ști exact de unde vine, n-o să-mi mai fie de folos. De exemplu: un critic din Columbia a scris ceva cât se poate de cuprinzător despre cărțile mele; spunea că a remarcat că femeile care figurează în cărțile mele sunt siguranța, sunt bunul-simț, sunt cele care mențin spiritul de neam și uzul rațiunii în familie, în vreme ce bărbații se aventurează în tot felul de acțiuni, ducându-se la războaie și încercând să exploreze și să întemeieze așezări, aventuri care sfârșesc întotdeauna cu eșecuri spectaculoase, și grație femeii, care stă acasă – păstrând, s-o spunem, tradiția, valorile fundamentale –, bărbații au putut, nu-i așa?, să ducă războaie, să fondeze așezări și să înfăptuiască marile colonizări ale Americii. În momentul în care am citit asta, mi-am revăzut cărțile anterioare și mi-am dat seama că e adevărat, și cred că acest critic mi-a dăunat mult, pentru că mi-a revelat asta tocmai când scriam Un veac de singurătate, unde se află, pare-se, apoteoza acestor adevăruri. Există acolo un personaj, Úrsula, care trăiește 170 de ani, și ea e cea care susține realmente întregul roman. Plecând de la acest personaj – pe care îl aveam deja întru totul conceput, pe de-a-ntregul schițat –, nu mai știam dacă eram sincer sau încercam să-i fac pe plac criticului. Așa încât mă tem să nu mi se întâmple la fel cu singurătatea. Dacă reușesc să-mi explic exact despre ce e vorba, atunci poate că o să fiu deja cu desăvârșire rațional, cu desăvârșire conștient, și n-o să mă mai preocupe. Acum, îmi dai o cheie care mă cam sperie. Eu am crezut că singurătatea este comună naturii omenești, dar acum încep să cred că e pesemne un rezultat al alienării omului latino-american, și că atunci exprim asta din punct de vedere social, inclusiv din punct de vedere politic, mult mai mult decât credeam. Dacă ar fi așa, n-ar mai fi ceva atât de metafizic cum mă tem. Am vrut, în orice caz, să fiu sincer și am lucrat chiar și cu teama că treaba asta cu singurătatea poate fi ceva cam reacționar, nu?

Mario Vargas Llosa: Bine, atunci, având în vedere că este o temă puțin cam periculoasă, să nu vorbim de singurătate. Dar pe mine m-a interesat foarte mult acel personaj din familia ta despre care toată lumea vorbește în reportaje și căruia spui că îi datorezi atât de mult. Este o mătușă?

Gabriel García Márquez: Nu. Era bunicul meu. Ia seama: era un domn pe care îl regăsesc apoi în cartea mea. Odată, fiind foarte tânăr, a fost nevoit să ia viața unui om. Trăia într-un sat și se pare că acolo era cineva care îl supăra foarte tare și-l tot provoca, dar el nu-l lua în seamă, până când situația a devenit atât de dificilă, încât pur și simplu i-a tras un glonț. Se pare că satul era într-o asemenea măsură de acord cu fapta lui, încât unul dintre frații mortului a dormit în noaptea aceea peste drum, în poarta casei, în dreptul camerei bunicului, pentru a evita ca familia răposatului să vină să-l răzbune. Atunci bunicul, care nu mai putea suporta amenințarea existentă împotriva lui în satul acela, a plecat în altă parte; cu alte cuvinte, nu s-a dus în alt sat: a plecat departe cu familia lui și a întemeiat o așezare.

Mario Vargas Llosa: Ei bine, este oarecum începutul istoriei din Un veac de singurătate, unde primul José Arcadio omoară un bărbat și mai întâi e copleșit de o căință îngrozitoare, o povară teribilă pe conștiință, și asta îl obligă să-și părăsească satul, să treacă munții și să întemeieze miticul Macondo.

Gabriel García Márquez: Da. A plecat și a întemeiat o așezare, iar ceea ce-mi aduc aminte despre bunicul e că-mi spunea mereu: „Tu nu știi cât te apasă pe cuget un mort“. Mai e ceva ce nu uit în veci, ceva care cred că are mare legătură cu mine ca scriitor, și anume seara când m-a dus la circ și am văzut un dromader; la întoarcere, când am ajuns acasă, a deschis un dicționar și mi-a zis: „Iată dromaderul și iată elefantul, asta e diferența dintre dromader și cămilă“; ce mai, mi-a ținut o lecție de zoologie. În felul acesta, m-am obișnuit să folosesc dicționarul.

Mario Vargas Llosa: Personajul acesta a avut o enormă influență asupra ta, într-un fel drama lui e transpusă în ultimul tău roman. Mi-ar plăcea să aflu în ce moment te-ai gândit să transformi în literatură toate acele povești pe care ți le spunea bunicul. În ce moment te-ai gândit să folosești toate aceste amintiri, aceste experiențe personale, pentru a scrie povestiri sau romane?

Gabriel García Márquez: Numai când scrisesem deja două sau trei cărți mi-am dat seama că foloseam aceste experiențe. În realitate, nu e numai bunicul, e toată casa aceea din așezarea la a cărei întemeiere a contribuit. Era o casă imensă, unde se trăia cu adevărat în plin mister. În casa aceea, se afla o cameră neocupată, unde murise mătușa Petra. Mai era o cameră neocupată, unde murise unchiul Lázaro. Și atunci, nu puteai umbla prin casa aceea peste noapte, fiindcă erau mai mulți morți decât vii. Pe mine mă așezau într-un colț, la șase seara, și-mi ziceau: „Nu te mișca de aici, că dacă te miști o să vină mătușa Petra, care e la ea în cameră, sau unchiul Lázaro, care este în cealaltă“. Și eu rămâneam întotdeauna nemișcat…