Probabil că nu ar putea exista un context mai potrivit pentru apariția noii cărți a istoricului canadian Margaret Macmillan. Din nefericire, scriu aceste rânduri într-o zi tragică pentru destinul Europei postbelice, pentru umanitate în general. După îndelungi pregătiri, care denotă premeditare și sugerează un plan de atac detaliat, dublat de amăgirea continuă a Occidentului încrezător în șansa negocierilor pentru soluționarea pașnică a tensiunilor (sună cuiva cunoscut?), forțele armate ale Federației Ruse au inițiat (și desfășoară), la ordinul lui Vladimir Putin, o invazie masivă, neprovocată, împotriva Ucrainei vecine, un stat independent și suveran. Atacul are loc după ce, de-a lungul ultimelor săptămâni și luni, autoritățile ruse au declarat, în repetate rânduri, în mod perfid, că nu plănuiesc nicidecum o invazie împotriva Ucrainei surori, blamând, de altfel, în mod constant Occidentul pentru ,,isteria” nefondată a războiului.
Dincolo de obiectivele din spatele unei astfel de agresiuni armate, care pot genera, ele însele, o multitudine de analize, dezbateri și răspunsuri, războiul declanșat de Federația Rusă poate fi evaluat, și el, prin prisma acelorași criterii și repere abordate în lucrarea autoarei cărții de față. Margaret Macmillan, ale cărei lucrări au fost traduse în mai multe limbi și au primit premii și recunoaștere internațională, oferă cititorilor români, grație volumului tradus și publicat de Editura Trei, o cercetare cvasi-exhaustivă a modurilor în care războaiele au influențat societatea umană, întemeindu-se pe analiza războaielor desfășurate începând cu trecutul îndepărtat (din Antichitate) și până la războaiele (și efectele lor) din zilele noastre. Din contribuțiile sale anterioare, probabil cea mai importantă lucrare este una care are în centrul său tot chestiunea războiului, anume prima conflagrație mondială, mai precis sfârșitul războiului și Conferința de Pace de la Paris. Ne referim la monumentalul volum The Peacemakers. Six Months that Changed the World. The Paris Conference of 1919 and its Attempts to End War (apărut, în traducere românească, tot la Editura Trei), ce reprezintă, fără îndoială, un demers de cercetare remarcabil nu atât prin masivitatea sa, cât mai ales pentru efortul de documentare și cercetare privind o temă atât de sensibilă, chiar și după un secol de la terminarea războiului.
Revenind la cea mai recentă lucrare elaborată de Margaret Macmillan, aceasta explorează, de-a lungul a nouă secțiuni, cele mai importante chestiuni legate de războaie, de la motivele de război, continuând cu căile și mijloacele purtării războaielor, specificul războiului modern, „facerea“ războinicului, luptele și confruntările propriu-zise, rolul civililor în timpul războaielor și încheind cu prezența războiului în mentalul colectiv.
O primă mențiune, care merită a fi făcută, este aceea că, în mod paradoxal, majoritatea universităților occidentale ignoră, încă, domeniul de studiu de sine-stătător al războiului, pornind probabil de la temerea că a cerceta sau analiza un conflict este sinonim cu a-l aproba; așa se face că atunci când studiile și cursurile de război și cele strategice există, ele sunt circumscrise altor arii de cercetare, precum istoria militară.
Între capitolele lucrării, se distinge cel dedicat motivelor de război, întrucât acesta se referă la evenimentele, reale sau măsluite, care au servit ca pretext la declanșarea unor războaie, de-a lungul istoriei omenirii. Acestea au variat, de la asasinate (exemplul cel mai la îndemână, în acest sens, poate fi considerat asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, la 28 iunie 1914, eveniment ce a condus la izbucnirea nimicitorului Prim Război Mondial), la afronturi aduse onoarei conducătorului sau reprezentantului unei țări, ce au constituit pretextul invocat pentru soluționarea unei rivalități deja existente (este evocat episodul căpitanului Jenkins, care în 1738 s-a adresat Parlamentului englez pretinzând că marinarii spanioli i-ar fi tăiat urechea; ambiția britanică de a obține o parte din profiturile activităților comerciale, inclusiv provenind din comerțul cu sclavi, avea să conducă la războiul cu Spania dintre anii 1739-1748, cunoscut în istorie ca Războiul urechii lui Jenkins).
Un alt tip de motiv de război a fost, desigur, generat de dorința, mai mult sau mai puțin disimulată, de acaparare a posesiunilor altor entități statale, fie că este vorba de teritorii sau de resurse, iar exemplele în acest sens sunt numeroase (însoțite sau nu de rațiuni ideologice), încadrându-se aici inclusiv sau mai ales războiul purtat de Adolf Hitler pe frontul de Est, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, război alimentat de setea de „spațiu vital“ și de noi resurse pentru „rasa germană“ considerată superioară, dar și, bunăoară, divizarea Poloniei, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de către Prusia, Austria și Rusia. Nu în ultimul rând, o categorie aparte este reprezentată de războaiele având ca motivație o temere profundă privind puterea sau expansiunea adversarului; este cazul războaielor de tip preventiv – adică acele războaie declanșate ca formă de autoapărare împotriva unei amenințări care este uneori mai degrabă supraevaluată decât reală; astfel de exemple pot fi identificate încă din Antichitate, începând cu războiul peloponesiac, desfășurat între Sparta și Atena în cea de-a doua jumătate a secolului V î.Hr, reflectat de Tucidide, cel care arăta că, de fapt, cetățenii Spartei susținuseră războiul pentru că se temeau de extinderea puterii Atenei, în condițiile în care cea mai mare parte a Eladei se afla deja sub controlul Atenei. O altă categorie consistentă poate fi considerată cea a războaielor cu motive vădit măsluite, false, servind în fața comunității internaționale doar ca pretext așteptat pentru un război plănuit și dorit; ca mai toate categoriile amintite, și aceasta include numeroase exemple, precum acțiunea japonezilor, la Beijing, în 1937, atunci când, după ce o patrulă proprie devenise ținta unui atac armat, trupele japoneze au prezentat un trup neînsuflețit (cel mai probabil, al unui cerșetor chinez) îmbrăcat în uniformă japoneză, pretinzând că respectivul era o victimă a atacului; era pretextul Japoniei pentru a invada regiunile chineze de la Sud de Marele Zid. Date fiind evenimentele actuale, aflate în desfășurare, un exemplu ce se încadrează în aceeași categorie poate fi considerat și pretextul îndelung vehiculat de Federația Rusă care, pentru a justifica intervenția în Ucraina, s-a servit, pe de o parte, de acuzațiile privind soarta populației rusofone din regiunile separatiste Lugansk și Donbas, pentru ca apoi să își justifice invazia împotriva Ucrainei ca fiind și o acțiune menită să ducă la o pretinsă ,,denazificare și demilitarizare“ a țării.
O mențiune specială merită secțiunea din volum dedicată civililor și rolului cel mai adesea nefericit al acestora în timpul războaielor, dat fiind faptul că, în majoritatea cazurilor, aceștia au devenit victimele inocente ale războiului, suferind ca urmare a confruntărilor sau a înfrângerilor suferite de către armatele statelor lor, fie că a fost vorba de distrugeri ale caselor și proprietăților, de foamete, violuri, mutilări, deportări și chiar de crime. Exemplificările privind violurile săvârșite de japonezi, la Nanjing, în 1937 (20.000), cele săvârșite de trupele sovietice pe teritoriul Germaniei la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale(2 milioane) sau cele din Bosnia anilor 1990 (peste 20.000) sunt cât se poate de sugestive.
Volumul, unul foarte dens, include dese incursiuni în diferite epoci ale istoriei, pentru ilustrarea sau susținerea unor afirmații, iar abordarea este una accesibilă publicului larg.