Pânza textuală ca bandaj al istoriei

Asumatul Jo confesso (mărturisesc) în limba natală, catalană, a devenit în traducerea românească acel Confiteor din latină care dă numele rugăciunii din deschiderea liturghiei catolice, și asta în ciuda unei monumentale mărturisiri asumat laice a lui Jaume Cabré, rostită de personajul central Adrià Ardevol.

Romanul ar putea fi citit ca o teodicee. Confiteor este întinderea complexă a unui text în care Răul nu este privit pe coordonatele apologeticii augustiniene, ca retragere a lui Dumnezeu, ci în raport cu omul, ca prezență constantă în preajma acestuia. Răul nu există în afara omului, afirmă Jaume Cabré. „Războiul scoate la suprafață partea cea mai bestială a naturii umane. Dar Răul există dinainte de război și nu depinde de nicio entelehie, ci de natura umană“ (p. 474), constată un personaj. „Unealta răului are nume, spune alt personaj, dar răul, esența răului – la asta n-am găsit răspuns“ (p. 709). Complexă mărturisire a răului implicit, Confiteor este deopotrivă de complex prin arhitectura construcției. E o Sagrada Família neterminată, care începe cu însăși denunțarea lui Adrià a neșansei de a se naște în familia Ardevol. Prin pânzele sfârtecate ale textului privitor la familia Ardevol, care cuprind în înfășurare câteva decenii, se întrevăd întâmplările de pe pânzele sfârtecate ale textelor din perioadele anterioare, până la întunecatul secol al XIV-lea, în plină Inchiziție. Cromatica este constantă. Rubiniul sângelui închegat pe pânze textuale diferite, prin care se poate pătrunde în lectura textelor anterioare, în palimpsest, este cel ce dă coerență unui construct rezumat la un bandaj peste rana unei istorii a Europei, în care se simte colcăind răul. În acest fel de a zugrăvi lumea faptelor, autorul nu caută justificarea:

A ucide în numele Domnului sau în numele viitorului e același lucru. Când justificarea este ideologică, empatia și mila dispar. Ucizi cu sânge rece, fără să-ți fie afectată conștiința. Ca în cazul crimei gratuite a unui psihopat“. (p. 607)

O justificare a răului nici nu poate să existe, cum nici o justificare pentru vină nu există. Arta însăși, salvatoare în alte romane, speranță a salvării măcar, sucombă în fața imposturii, falsificării, reproducerii infinitezimale a răului, impregnării istoriei cu sângele vărsat din furie, din lipsă de conștiință și de umanitate. „Arta este salvarea mea, dar nu poate fi salvarea umanității“ (p. 561), repetă unul dintre personajele inocente ale cărții, Sara.

Labirintul întâmplărilor din romanul uriaș al lui Cabré îl are în prim plan pe genialul Adrià Ardevol, depozitar al ideilor unei Europe în prefacere, autor al unei cărți mărturisind despre acestea, intenționând să devină mărturisitor într-o istorie a răului, ajuns în ipostaza de a își pierde propria memorie înainte de a apuca să o publice. În paralel cu închegarea unei memorii a răului prin pânzele textuale sfâșiate sub care continuă să rămână în supurare umorile negre, memoria personală se risipește. Rămân călăuze câteva obiecte-martor, printre care o vioară Storiani (Laurentius Stotiani Cremonensis me fecit 1764, p. 84 et passim.), singura care primește un nume propriu, Vial, după numele unui ucigaș. Instrumentul e martor al tragediilor dintr-o Europă în zbatere, trecută prin inchiziție și dictaturi, prin regimul nazist și prin dezumanizarea totală a acestuia, dar continuând să producă artă.

Romanul Confiteor se ramifică într-o serie de aventuri remarcabile, fiecare dintre ele de urmărit cu instrumentarul critic al diferitelor forme ale cunoașterii pe care le implică. Peste paginile de aventură intelectuală și rafinament în cunoașterea enciclopedică se așază aventura semiotică, apoi aventura estetică, cea istorică, religioasă, artistică, literară, filosofică. O simfonie a secolelor unei Europe care distilează binele și îl închide în opere – ele însele obiecte ale comerțului, ale traficului, ale colecționării compulsive, menținând răul în stadiu germinativ – se propagă în ecou în cavernele largi ale sufletelor ultragiate în care gâlgâie umorile răului. Rezultat al unei excepționale documentări, cu referințe culturale și cu o bogăție a aprofundării și sintetizării cunoașterii cum poate doar romanele lui Umberto Eco sau Evgheni Vodolazkin propun, Confiteor este prilejul de a face apel la cultură, la artă, la istorie pentru a vorbi despre om și despre neînțeleasa natură umană. Prin descoperirea noilor posibilități narative, Jaume Cabré ilustrează inclusiv la nivelul poeticii romanești unitatea în diversitate a unei Europe mărturisind despre sine, căutându-se pe sine în haosul pe care răul potențat al dictaturilor, al inchiziției l-a produs.

Mărturisindu-se pe sine în paginile care ar fi trebuit să fie confesiunea adresată Sarei, Adrià Ardevol mărturisește o Europă mistuită de rău. Dar se mântuiește doar pe sine, ca în arta care salvează la nivel individual. Umanitatea nemântuită, fragmentat prezentată în procedeul narativ al lui Cabré în care un simplu semn de punctuație separă uneori secole, rămâne să se confeseze de păcatele ei, de răul sădit adânc în sufletul celui fără conștiință, al celui incapabil să se apere prin cuvântul Confiteor. Pânza complexă a unei istorii necicatrizate – pânza ce servește ca bandaj al istoriei – poartă în expunerea țesăturii textuale chiar acest nume, Confiteor, ca mărturie a speranței spre începerea liturghiei.