Lumea ca o favelă

Borco Ilin face ravagii pe Facebook publicând un „jurnal de cartier“

plin de culoare, de zgomot și de o neastâmpărată furie tinerească.

A debutat și s-a impus ca poet, iar în ultimii ani s-a specializat

într-o proză confesivă pitorească și amuzantă. Subiectele, extrase

din realitatea imediată, sunt de o spectaculozitate care, finalmente,

neliniștește, deși universul scriitorului depășește arareori zona

locuinței, a micului bar de unde-și procură cafeaua, a magazinului „Profi“,

a pieței de vechituri, a străzilor, mereu aceleași, ale unui cartier timișorean.

Un locus privilegiat e și Muzeul Satului local, unde își are locul de muncă. Dar

imaginea-standard e aceea a tânărului vag abulic, sedus și iritat în egală

măsură de micile ritualuri ale vieții reluate la infinit. Personajul lui Borco

Ilin are un dublu profil: pe de o parte, se simte ca peștele în apă în anonimat,

topit în magma insipidă, pe care nu o trăiește, ci o observă. Pe de alta, e un

madăfacăr“ care, contopit cu caii-putere ai motocicletei, parcurge ruinele

unei civilizații incapabile să atingă maturitatea.

Naratorul e un trăirist și un plezerist prin excelență. Cafeaua de dimineață

(sau de la miezul nopții), hotdogul, privirea aruncată, asemeni unui Napoleon

de la etajul IX, din balcon asupra Cartierului, captarea zgomotelor ce provin

din apartamentele învecinate, de la rablele second-hand turate la maximum,

de la sirenele de pompieri sau de ambulanță medicală țin de un ritual al

adaptării ochiului la realitate. Aerul

e ușor suprarealist și mecanicizat. În

lumea lui Borco Ilin, salvările transportă

pacienți la ore fixe, la 7.30 dimineața

și la 4 după-amiaza – în rest, o viermuială

în aparență veselă și neobosită, deși

peisajul, cenușiu prin excelență, decupat

parcă dintr-un depresiv film sovietic,

e integrat unui scenariu cu valențe

comice: autorul exorcizează prin râs

o panoramă a deșertăciunilor ce pare

să fi triumfat definitiv. În tristețea

cotropitoare a prezentului supraviețuiesc

vechi straturi ale Cartierului încremenit

în sărăcie, șmecherie de doi bani și

pustietate sufletească.

Jurnal de pustă (Editura Humanitas,

2021) e, metaforic vorbind, o antologie

a întregului scris de până în acest

moment al autorului. Pana poetului

e prezentă în egală măsură cu aceea

a jurnalistului. Bilingvismul perfect

(Borco Ilin scrie cu aceeași dezinvoltură

și în sârbă, și în română) îi îngăduie

să gliseze pe muchea fină a unui

psihologism născut nu doar din relația

dezgustat-afectivă cu mediul înconjurător,

ci și din tehnica aproprierii realității.

Autorul se alintă puțin atunci când

meditează asupra neajunsurilor

instrumentului lingvistic pe care-l

are la îndemână. De fapt, el e un povestaș

plin de farmec, care mânuiește cu

virtuozitate cuvintele. Ca om care a

făcut și studii de filologie, comentariile

sale au, poate, relevanță. Ca scriitor,

ele sunt infirmate de fiecare frază

așternută pe hârtie. Considerațiile

merită însă citate, ca un document

psihologic în dosarul autorilor bi- sau

multilingvi:

Nu mi-am găsit limba în care

să scriu. Nu simt limba română la

perfecție, așa cum ar trebui, așa cum

aude un dirijor orice sunet, orice

tonalitate, așa cum mingea le crește

marilor fotbaliști din gleznă, din tibie,

din călcâi. Nu am o limbă care crește

din mine, ci doar limbi care mă primesc,

mă tolerează până la un punct. Limba

română doar o intuiesc, mă dau pe

lângă ea. Înainte de a scrie cuvântul,

trebuie să-l văd. Poate că așa ceva nu există, limba-ta-mănușă. Mi-am găsit

doar limba în care alerg, limba în care obosesc plăcut. Parcă aș mai avea

resurse, dar pista se termină. Este româna. Iar limba în care, cum ar zice

poeții, gândul mă vorbește, și cuvântul devine tăcere, este sârba. Pentru că

e încăpătoare, cel puțin pentru mine, care-s vorbitor nativ. Însă și ea doar se

apropie de ceea ce aud, dar nu știu să spun. Sârba e limba în care mănânc

cireșe, limba în care îmi adun haita de lupi, limba pe care o tac de multă vreme

deja. E mai degrabă dialectul în care mi-am strâns sinele în brațe măcar o

dată. Nu e vreo limbă concretă“.

Nu știu de ce e în stare să facă Borco Ilin în și cu limba sârbă,

dar știu la ce îi folosește româna: la compunerea unor proze

de-o seducătoare prospețime, în care auzi mereu un glas

și presimți o tulburătoare singurătate. La exterior, naratorul

e un macho, un mascul alfa plin de energie, aflat într-o

permanentă mișcare în spațiu și timp. În interior, e o

conștiință reflexivă, un resemnat cu postura de marginalizat dedat alcoolului

și sexualității lipsite de iubire, un observator flegmatic și suferind al relelor

care-l asediază. Personajul provine, desigur, din prozele lui Mark Twain,

J.D. Salinger sau Jack Kerouac. E un însingurat aflat în căutarea experiențelor

extreme, menite să-l salveze. În cazul personajului Borco Ilin identificăm

două tipuri de evadare. În prima parte a cărții, el evadează în spațiu, găsindu-și

de lucru ca fotograf pe un vas de lux din Mediterana. Mai apoi, în secțiunea

finală a romanului său „en miettes“, explorează adâncimile trecutului, ale

copilăriei, „paradisul pierdut“ întrupat de râul Aranca.

Dacă prima parte a edificiului narativ stă sub semnul exotismului

rânced al unei călătorii pseudo-inițiatice („Aranca via Casablanca“), secțiunea

finală e intitulată, în sârbește, „Pusti me“ („lasă-mă“, „dă-mi drumul“,

eliberează-mă“). Cred că acesta ar fi trebuit să fie titlul întregului volum,

aflat sub presiunea luptei crâncene cu demonii interiori care se încăpățânează

să dicteze comportamentul personajului. Întregul volum e, de altfel, povestea

unei eliberări, a unui parcurs presărat cu obstacole prin care – ca la autorii

americani menționați – ajunge la o târzie și, în mare măsură inutilă, iluminare.

Jurnal de pustă e cartea acelei vârste incerte în care expansiunea,

exuberanța, nebuniile copilăriei și ale adolescenței sunt tamponate de limitările

maturității instalate în mod laș, fără avertismente și fără vreo șansă de a

recupera altfel decât prin memorie energia primordială a tinereții. Revolta

e, așadar, intrinsecă scrierii lui Borco Ilin. Ea e chiar motorul care îl transformă

când într-un Huck Finn de Mureș, când într-un Holden Caulfield pierdut

într-un oraș tentacular, când, ca la Jack Kerouac, într-un rătăcitor aflat mereu

la marginea cunoscutului și a suportabilului. Un titlu parodic, Tânărul și marea,

ne înfățișează aventurile unui Odiseu modern eșuat în tentativa de a face

carieră ca fotograf pe un vas de vilegiatură. Întâmplările prin care trece

acoperă o largă paletă, de la sordid la

comic, constituindu-se nu doar într-un

autoportret înduioșător, ci și într-o

imagine deloc complezentă a lumii.

Încă de la primele pagini,

descoperim că ceva e în neregulă cu

tânărul Borco. Spre deosebire de alți

copii, care de regulă visează la avioane

și rachete, el își construiește o plută.

Aventura debutează pe un ton falseroic,

prin încercarea junelui Ulise de

a se aventura în largul Arancăi, dar

pluta se scufundă în chiar clipa lansării

la apă. Trei decenii mai târziu, atracția

mării îl aduce în postura de fotograf

al unei mari linii maritime. O meserie

de-un perfect anacronism, în epoca

în care aparatele digitale și telefoanele

dotate cu funcția „Foto“ erau la îndemâna

oricărui pasager. De-romantizarea

meseriei merge mână în mână cu

denunțarea iluziilor legate de „mirajul

Vestului“. Occidentul e perceput prin

ochii tânărului învins și înfometat,

intrat în coliziune cu mediul cinic

și brutal al proxeneților, al hoților

și asasinilor, al căutătorilor de

plăceri sexuale în promiscuitatea

gărilor și a străzilor lăturalnice din

marile metropole europene.

Eșecul e atât de adânc

încrustat în mintea

lui, încât atunci când,

ani mai târziu, străbate

cam aceleași spații ale

unui Occident de data

aceasta feeric și ospitalier, mintea le

refuză: gândul îl poartă spre zilele

fericite ale copilăriei, evocate abundent,

punând în paranteză un prezent care

nu-i mai spune nimic. Maturizarea l-a

ajutat să-și construiască o personalitate

distinctă, aceea de locuitor al unui

ținut fabulos, alcătuit din fragmentele

unui cosmos seducător tocmai prin

anodinul lui. De-acum, cvartalul

timișorean Calea Șagului (cu centrul

său, Piața Doina) și-a găsit cronicarul

ideal, membru al unei confrerii secrete

ce ar putea fi intitulată „Martorii

Cartierului“. E vorba, de fapt, de o

plebe invizibilă, de minuscule drame ale unor indivizi minusculi. Chiar dacă

lumea e analizată cu un ochi critic, de sociolog transformat în moralist, Borco

Ilin îi aparține în proporție de sută la sută. O privește cu o tristețe, indignare

și revoltă, dar comportamentul ei e și comportamentul său.

Un macho vulnerabil: cam aceasta e sinteza personajului ce străbate

cartea lui Borco Ilin. El înțelege drama umanității fojgăitoare în mijlocul

căreia trăiește și ale cărei stereotipii și le-a însușit. Din acest punct de

vedere, e și el un personaj invizibil, perfect camuflat în peisajul dominat de

vaișamariști“, fraieri, șmenari, foști pușcăriași, boschetari, muncitori

zilieri, chelnerițe, proxeneți, bătrâni, alcoolici irecuperabili, paranoici de

provincie. El e, de fapt, un alter-ego al mai tuturor celor pe care îi întâlnește,

de la Ilie Morcov (variantă străvezie a propriului nume, Ilin Borco), la cuplul

Alexa și Vasile de la Muzeul Satului, la personajele reale sau imaginare cu

care se intersectează.

Avid observator al lumii marginale, brutale, vitale și păguboase, Borco

Ilin dă cele mai bune pagini ale sale atunci când are răgazul să-i expună

stereotipiile. Îl ajută o ureche exersată să surprindă semitonurile „apocalipsei

urbane“ și ale „farmecului paraginii de cartier“, construind dacă nu un

Macondo, ca Márquez, sau o Yoknapatawpha ca Faulkner, primele și durabilele

repere a ceea ce pare a fi o favelă postcomunistă. Discret, nedidactic, fără

stridențe militante, fără agresivitatea ecologiștilor hiper-ideologizați, scriitorul

pare să sugereze că ieșirea din acest coșmar o constituie redescoperirea

naturii – acel paradis la îndemână unde râul se întâlnește cu pusta.