Borco Ilin face ravagii pe Facebook publicând un „jurnal de cartier“
plin de culoare, de zgomot și de o neastâmpărată furie tinerească.
A debutat și s-a impus ca poet, iar în ultimii ani s-a specializat
într-o proză confesivă pitorească și amuzantă. Subiectele, extrase
din realitatea imediată, sunt de o spectaculozitate care, finalmente,
neliniștește, deși universul scriitorului depășește arareori zona
locuinței, a micului bar de unde-și procură cafeaua, a magazinului „Profi“,
a pieței de vechituri, a străzilor, mereu aceleași, ale unui cartier timișorean.
Un locus privilegiat e și Muzeul Satului local, unde își are locul de muncă. Dar
imaginea-standard e aceea a tânărului vag abulic, sedus și iritat în egală
măsură de micile ritualuri ale vieții reluate la infinit. Personajul lui Borco
Ilin are un dublu profil: pe de o parte, se simte ca peștele în apă în anonimat,
topit în magma insipidă, pe care nu o trăiește, ci o observă. Pe de alta, e un
„madăfacăr“ care, contopit cu caii-putere ai motocicletei, parcurge ruinele
unei civilizații incapabile să atingă maturitatea.
Naratorul e un trăirist și un plezerist prin excelență. Cafeaua de dimineață
(sau de la miezul nopții), hotdogul, privirea aruncată, asemeni unui Napoleon
de la etajul IX, din balcon asupra Cartierului, captarea zgomotelor ce provin
din apartamentele învecinate, de la rablele second-hand turate la maximum,
de la sirenele de pompieri sau de ambulanță medicală țin de un ritual al
adaptării ochiului la realitate. Aerul
e ușor suprarealist și mecanicizat. În
lumea lui Borco Ilin, salvările transportă
pacienți la ore fixe, la 7.30 dimineața
și la 4 după-amiaza – în rest, o viermuială
în aparență veselă și neobosită, deși
peisajul, cenușiu prin excelență, decupat
parcă dintr-un depresiv film sovietic,
e integrat unui scenariu cu valențe
comice: autorul exorcizează prin râs
o panoramă a deșertăciunilor ce pare
să fi triumfat definitiv. În tristețea
cotropitoare a prezentului supraviețuiesc
vechi straturi ale Cartierului încremenit
în sărăcie, șmecherie de doi bani și
pustietate sufletească.
Jurnal de pustă (Editura Humanitas,
2021) e, metaforic vorbind, o antologie
a întregului scris de până în acest
moment al autorului. Pana poetului
e prezentă în egală măsură cu aceea
a jurnalistului. Bilingvismul perfect
(Borco Ilin scrie cu aceeași dezinvoltură
și în sârbă, și în română) îi îngăduie
să gliseze pe muchea fină a unui
psihologism născut nu doar din relația
dezgustat-afectivă cu mediul înconjurător,
ci și din tehnica aproprierii realității.
Autorul se alintă puțin atunci când
meditează asupra neajunsurilor
instrumentului lingvistic pe care-l
are la îndemână. De fapt, el e un povestaș
plin de farmec, care mânuiește cu
virtuozitate cuvintele. Ca om care a
făcut și studii de filologie, comentariile
sale au, poate, relevanță. Ca scriitor,
ele sunt infirmate de fiecare frază
așternută pe hârtie. Considerațiile
merită însă citate, ca un document
psihologic în dosarul autorilor bi- sau
multilingvi:
„Nu mi-am găsit limba în care
să scriu. Nu simt limba română la
perfecție, așa cum ar trebui, așa cum
aude un dirijor orice sunet, orice
tonalitate, așa cum mingea le crește
marilor fotbaliști din gleznă, din tibie,
din călcâi. Nu am o limbă care crește
din mine, ci doar limbi care mă primesc,
mă tolerează până la un punct. Limba
română doar o intuiesc, mă dau pe
lângă ea. Înainte de a scrie cuvântul,
trebuie să-l văd. Poate că așa ceva nu există, limba-ta-mănușă. Mi-am găsit
doar limba în care alerg, limba în care obosesc plăcut. Parcă aș mai avea
resurse, dar pista se termină. Este româna. Iar limba în care, cum ar zice
poeții, gândul mă vorbește, și cuvântul devine tăcere, este sârba. Pentru că
e încăpătoare, cel puțin pentru mine, care-s vorbitor nativ. Însă și ea doar se
apropie de ceea ce aud, dar nu știu să spun. Sârba e limba în care mănânc
cireșe, limba în care îmi adun haita de lupi, limba pe care o tac de multă vreme
deja. E mai degrabă dialectul în care mi-am strâns sinele în brațe măcar o
dată. Nu e vreo limbă concretă“.
Nu știu de ce e în stare să facă Borco Ilin în și cu limba sârbă,
dar știu la ce îi folosește româna: la compunerea unor proze
de-o seducătoare prospețime, în care auzi mereu un glas
și presimți o tulburătoare singurătate. La exterior, naratorul
e un macho, un mascul alfa plin de energie, aflat într-o
permanentă mișcare în spațiu și timp. În interior, e o
conștiință reflexivă, un resemnat cu postura de marginalizat dedat alcoolului
și sexualității lipsite de iubire, un observator flegmatic și suferind al relelor
care-l asediază. Personajul provine, desigur, din prozele lui Mark Twain,
J.D. Salinger sau Jack Kerouac. E un însingurat aflat în căutarea experiențelor
extreme, menite să-l salveze. În cazul personajului Borco Ilin identificăm
două tipuri de evadare. În prima parte a cărții, el evadează în spațiu, găsindu-și
de lucru ca fotograf pe un vas de lux din Mediterana. Mai apoi, în secțiunea
finală a romanului său „en miettes“, explorează adâncimile trecutului, ale
copilăriei, „paradisul pierdut“ întrupat de râul Aranca.
Dacă prima parte a edificiului narativ stă sub semnul exotismului
rânced al unei călătorii pseudo-inițiatice („Aranca via Casablanca“), secțiunea
finală e intitulată, în sârbește, „Pusti me“ („lasă-mă“, „dă-mi drumul“,
„eliberează-mă“). Cred că acesta ar fi trebuit să fie titlul întregului volum,
aflat sub presiunea luptei crâncene cu demonii interiori care se încăpățânează
să dicteze comportamentul personajului. Întregul volum e, de altfel, povestea
unei eliberări, a unui parcurs presărat cu obstacole prin care – ca la autorii
americani menționați – ajunge la o târzie și, în mare măsură inutilă, iluminare.
Jurnal de pustă e cartea acelei vârste incerte în care expansiunea,
exuberanța, nebuniile copilăriei și ale adolescenței sunt tamponate de limitările
maturității instalate în mod laș, fără avertismente și fără vreo șansă de a
recupera altfel decât prin memorie energia primordială a tinereții. Revolta
e, așadar, intrinsecă scrierii lui Borco Ilin. Ea e chiar motorul care îl transformă
când într-un Huck Finn de Mureș, când într-un Holden Caulfield pierdut
într-un oraș tentacular, când, ca la Jack Kerouac, într-un rătăcitor aflat mereu
la marginea cunoscutului și a suportabilului. Un titlu parodic, Tânărul și marea,
ne înfățișează aventurile unui Odiseu modern eșuat în tentativa de a face
carieră ca fotograf pe un vas de vilegiatură. Întâmplările prin care trece
acoperă o largă paletă, de la sordid la
comic, constituindu-se nu doar într-un
autoportret înduioșător, ci și într-o
imagine deloc complezentă a lumii.
Încă de la primele pagini,
descoperim că ceva e în neregulă cu
tânărul Borco. Spre deosebire de alți
copii, care de regulă visează la avioane
și rachete, el își construiește o plută.
Aventura debutează pe un ton falseroic,
prin încercarea junelui Ulise de
a se aventura în largul Arancăi, dar
pluta se scufundă în chiar clipa lansării
la apă. Trei decenii mai târziu, atracția
mării îl aduce în postura de fotograf
al unei mari linii maritime. O meserie
de-un perfect anacronism, în epoca
în care aparatele digitale și telefoanele
dotate cu funcția „Foto“ erau la îndemâna
oricărui pasager. De-romantizarea
meseriei merge mână în mână cu
denunțarea iluziilor legate de „mirajul
Vestului“. Occidentul e perceput prin
ochii tânărului învins și înfometat,
intrat în coliziune cu mediul cinic
și brutal al proxeneților, al hoților
și asasinilor, al căutătorilor de
plăceri sexuale în promiscuitatea
gărilor și a străzilor lăturalnice din
marile metropole europene.
Eșecul e atât de adânc
încrustat în mintea
lui, încât atunci când,
ani mai târziu, străbate
cam aceleași spații ale
unui Occident de data
aceasta feeric și ospitalier, mintea le
refuză: gândul îl poartă spre zilele
fericite ale copilăriei, evocate abundent,
punând în paranteză un prezent care
nu-i mai spune nimic. Maturizarea l-a
ajutat să-și construiască o personalitate
distinctă, aceea de locuitor al unui
ținut fabulos, alcătuit din fragmentele
unui cosmos seducător tocmai prin
anodinul lui. De-acum, cvartalul
timișorean Calea Șagului (cu centrul
său, Piața Doina) și-a găsit cronicarul
ideal, membru al unei confrerii secrete
ce ar putea fi intitulată „Martorii
Cartierului“. E vorba, de fapt, de o
plebe invizibilă, de minuscule drame ale unor indivizi minusculi. Chiar dacă
lumea e analizată cu un ochi critic, de sociolog transformat în moralist, Borco
Ilin îi aparține în proporție de sută la sută. O privește cu o tristețe, indignare
și revoltă, dar comportamentul ei e și comportamentul său.
Un macho vulnerabil: cam aceasta e sinteza personajului ce străbate
cartea lui Borco Ilin. El înțelege drama umanității fojgăitoare în mijlocul
căreia trăiește și ale cărei stereotipii și le-a însușit. Din acest punct de
vedere, e și el un personaj invizibil, perfect camuflat în peisajul dominat de
„vaișamariști“, fraieri, șmenari, foști pușcăriași, boschetari, muncitori
zilieri, chelnerițe, proxeneți, bătrâni, alcoolici irecuperabili, paranoici de
provincie. El e, de fapt, un alter-ego al mai tuturor celor pe care îi întâlnește,
de la Ilie Morcov (variantă străvezie a propriului nume, Ilin Borco), la cuplul
Alexa și Vasile de la Muzeul Satului, la personajele reale sau imaginare cu
care se intersectează.
Avid observator al lumii marginale, brutale, vitale și păguboase, Borco
Ilin dă cele mai bune pagini ale sale atunci când are răgazul să-i expună
stereotipiile. Îl ajută o ureche exersată să surprindă semitonurile „apocalipsei
urbane“ și ale „farmecului paraginii de cartier“, construind dacă nu un
Macondo, ca Márquez, sau o Yoknapatawpha ca Faulkner, primele și durabilele
repere a ceea ce pare a fi o favelă postcomunistă. Discret, nedidactic, fără
stridențe militante, fără agresivitatea ecologiștilor hiper-ideologizați, scriitorul
pare să sugereze că ieșirea din acest coșmar o constituie redescoperirea
naturii – acel paradis la îndemână unde râul se întâlnește cu pusta.