ROMULUS RUSAN: Fragmente și fărâmituri

Jurnal despre G.B.

Demult trebuia, poate, să încep un jurnal despre G.B., cu care, iată, de 21 de ani ne cunoaștem, ne facem vizite (ce sărac sună expresia asta), schimbăm telegrame și telefoane, ne inflamăm și răcim, dar rămânem în tot acest timp foarte legați, fără încetare legați.

G. îmi reproșează adesea că nu țin minte ce s-a întâmplat, cerându-mi o memorie de elefant cum are el.

Nu cred că are dreptate cerându-mi să-mi schimb firea (de unde să-mi mai aduc aminte ce-am văzut în 1966 în cutare târgușor ardelean?), dar cred că trebuia să țin în tot acest timp, măcar și sporadic, un jurnal G.B.

G.B. fără jurnal este ca o țară vizitată fără jurnal: un vis pe care te-ai bucurat să-l visezi, dar care se uită imediat ce-ai văzut altceva cu propriii ochi. Căci G.B. are ceva fantastic, de abur care se risipește (în sensul că nu-i tocmai real, ci vine doar să-ți sesizeze realitatea și apoi pleacă).

Să mă apuc tocmai acum, când e moda cărților-dialog, ar părea o imitare. Dar și să nu mă apuc, ar fi o pierdere ireparabilă pentru memoria unui om care merită să fie cunoscut și învățat.

1 decembrie ‘83, seara

Ne-am întors de la Breaza-Bușteni cu Mircea Martin. Sună să ne întrebe dacă a sosit telegrama. Ca niciodată n-am controlat cutia de scrisori.

Textul este: „Binecuvântați fie cei ce acum 65 de ani au părăsit biberonul habsburgic reîntorcându-se la sânul patriei mamă“. Ne (se) întreabă dacă nu ne-am supărat, știindu-ne nu întotdeauna cu umor și confirmăm toți trei (cu Mircea) că telegrama are umor și ne place, în calitate de transilvăneni.

Îmi spune apoi că i-a plăcut cum am scris în nr. de 1 decembrie. Printre articolele celorlalți, eu aduc date concrete, despre fotograful țăranilor care a imortalizat unirea. Față de cuvintele frumoase ale altora, eu am informație concretă, dar ca să nu mă încred – poate că ăsta este norocul meu, decurgând din nașterea mea la Alba Iulia.

Îi spun și eu că m-a impresionat grozav ce a scris despre statuia lui Mihai Săulescu de la Predeal (mai ales că am citit articolul în tren, mergând într-acolo) și că exemplul pe care ni-l dă, în privința luptei scriitorilor, ne privește pe noi toți. Îmi răspunde exaltat că nu ne privește pe noi, cei cu care vorbește, ci pe cei ce-și bat joc de luptă, ca Potopiu etc.

Revine asupra articolului meu și-mi spune că-i ca fetița aceea rebegită pe care am văzut-o la Iași, în piața Unirii, când eram cu mașina mitropolitului (?!) Nu îndrăznesc să spun că nu-mi aduc aminte.

Duminică, 3 decembrie

Mă cere special la telefon. Îmi spune să-l ascult, fără să-l întrerup. Azi noapte a trăit momente dramatice. Să îmi iau răbdare și orice s-ar întâmpla să nu-l contrazic până la urmă. Au fost evenimente legate de mine, care i-au schimbat total soarta de scriitor.

S-a trezit la 3 și, nemaiputând dormi, s-a gândit să citească. România literar\ era deschisă tot la pagina cu articolul meu despre fotograful țăranilor. Și-a spus: „o să revin, să văd de ce mi-a plăcut atâta ce-a scris prostănacul de Romi“. Acum articolul i s-a părut printre celelalte somptuoase și festive, ca un cățeluș mic și firav pe care-l găsești printre niște statui (tot de câini, dar din piatră). Pare că nu-i cine știe ce de cățel, dar pui mâna pe el și vezi că are un suflet în el, ceea ce-l deosebește de momentele grandilocvente. Deci nu numai de informație e vorba, cum spusese alaltăieri, ci de altceva… De ce anume?

Pe de altă parte, recitind articolul nu i-a plăcut o expresie: acel fotograf al țăranilor umbla mai tot timpul (scriam eu) însoțit de o bicicletă. Or, la o recitire atentă, verbul ăsta nu se potrivește, e un verb cu funcții multiple, un fel de ficat, dacă vreau (tocmai discutasem despre dischineziile biliare), și în orice caz nu se potrivește unei biciclete. A însoți presupune o afecțiune, fiul își însoțește mama bolnavă, dar se îndoiește că un milițian te poate însoți când te-a arestat, și cu atât mai puțin o bicicletă, ca pe acel fotograf Mârza.

Asta l-a făcut (să am răbdare, să nu-l întrerup) să se întoarcă cu gândul la „Cartea Oltului“, pe care a refăcut-o, a curățat-o de impurități și inadvertențe cinci ani înaintea ediției a II-a și zece ani plini, înaintea ediției a treia. Avea și acolo expresii nepotrivite și le-a tăiat, reducând cu zeci de pagini volumul cărții. De pildă: se poate spune că oamenii treceau „pe deasupra munților“? sau, cu atât mai mult, că treceau chagallian, „pe deasupra câmpiei“? Astea sunt impurități stilistice flagrante (trebuia spus „au traversat munții“ sau „au trecut prin câmpie“), dar pe de altă parte, în privința impreciziilor și verbelor clătinătoare, trebuie să recunoască totuși că nu strică, într-o frază, să ai una care să-i dea suflet.

N-am înțeles dacă frământările de noaptea trecută s-au datorat acestei recunoașteri, dar am răspuns că literatura este aceea care mută limba mai departe, că nu trebuie să ne întoarcem la dicționarul academic care ne-ar transforma literatura în literatură de roboți, că în cazul meu (nu vreau să mă scuz, dar o fac în scopul simplei exemplificări), a însoți avea un sens ușor ironic (Mârza cel veșnic în mișcare era însoțit de o bicicletă, și nu de o femeie sau un copil), iar în cazul oamenilor trecând „pe deasupra munților“ era vorba de acel fantastic bogzian care desprinde oamenii de real și-i urcă-n legendă și poem (n-am spus așa bombastic, dar ăsta a fost sensul).

N-a protestat, spre mirarea mea, și discuția a trecut la altceva, încât n-am putut pricepe dacă frământările de astă noapte l-au făcut să aibă remușcări pentru repetatele prefaceri ale „Cărții Oltului“ sau, dimpotrivă, să-și aprobe această exigență.

5 decembrie

„— Blandiana, tu ai auzit de Blidaru? E o cetate serioasă, mult mai serioasă decât altarele de la Grădiștea, cu ziduri și trepte. Ei bine, pe vremuri, când încă nu începuse nebunia cu dacii, stăteam într-o după-amiază în soare așezat pe treptele de la Blidaru. Și deodată ochii mi-au căzut pe propriul meu picior, de la gleznă în jos, spre labă. Îl priveam ca și când aș fi privit piciorul altcuiva și deodată m-am trezit întrebându-mă cum o fi fost piciorul lui Decebal? O fi semănat cu al meu? O fi stat și el așezat cândva la soare pe treapta aceea? Mă uitam la propriul meu picior și mă gândeam la Decebal, iar această comparație, această apropiere o simțeam ca pe o mare intimitate cu Decebal, ca pe o aventură.“

Fărâmituri

Va trebui să educăm fără a fi moraliști, să aducem aminte fără a fi pisălogi, să criticăm fără a fi intoleranți.

Cei reputați moral sunt mereu vânați pentru a servi ca detergent.

Există o dezordine urâtă și o dezordine frumoasă.

O frumusețe misterioasă, darnică, de izvor care uită de ce a izvorât.

De la „time is money“ americanii au grăbit viteza lumii.

Trebuie doar să înțelegem că timpul s-a oprit în loc, că a murit – și totul devine simplu…

Idealiștii deschid de obicei calea crimelor: Columb, a lui Pizarro; Iisus, a inchiziției; socialismul, a lui Stalin.

Să descoperi, să înțelegi, să nu uiți și să accepți că toți ceilalți diferă de tine, că fiecare vede, aude, simte în felul său, deci altfel decât tine.

Românii au dat regi ungurilor, împărați bulgarilor, artiști Franței, inventatori Angliei, fără să fie în stare să și-i dea lor înșile.

Continua concurență între cultură și civilizație.

Tehnica nivelării valorilor a dus în istoria noastră la scurgerea continuă spre Occident ca spre un mediu – neutru, măcar – în care excepțiile s-au reevaluat dincolo de loviturile nimicitoare ale compatrioților. Dar investițiile noastre în cultura europeană, prin „depuneri“ la banca stabilă și ferită de demonetizări a Occidentului, nu sunt oare, nu doar posibilități de afirmare și recunoaștere, ci și forme de înstrăinare de capital?

Ar fi, oare, exagerat să consider că în anii ’80 coada la Alimentară, locul în care se schimbau, e adevărat că în șoaptă, zvonuri, informații, bancuri, înjurături, era un fel de agora?

A calomnia prin tăcere.

Viața a fost înlocuită cu supraviețuirea.

Se vorbește despre dispariția luptei de clasă, dar ea n-a dispărut, ci continuă să existe, doar că acum funcționează în ambele sensuri.

Lipsa de concretețe, de solidaritate, de disciplină intelectuală: la Congresul Exilului Românesc de la Paris s-a propus – în entuziasmul general – înființarea unui Institut împotriva minciunii care va rămâne o vorbă goală, în timp ce exista proiectul concret și deja început în realitate al Memorialului de la Sighet, care urma să fie astfel concurat de o fantasmă.

Oamenii trăiesc din citate, oamenii trăiesc din laitmotive…

Simțim că ne luptăm cu morile de vânt, că ideile ne-au fost luate și transformate în steaguri pe care le poartă ceilalți, care aveau interese, că am fost depășiți astfel, ca într-un maraton în care nu știm dacă mai are rost să alergăm.

Era o liniște ca un zgomot mare.

După meciul cu Argentina s-au revărsat pe străzi strigând lozinci în versuri „Iliescu minte/Hagi președinte“. Revoluția a fost și ea a stadioanelor, coborâtă din tribune în versuri. Stadionul era singurul loc unde erai liber, un refugiu (degradant) pentru societatea civilă.

Rivalități personale transformate în antagonisme principiale.

Un lider politic care își gândește ideile în oglindă.

Personalități care pot fi distruse prin laude.

Împăcare? Dar cum? Între Piața Universității și Piața Independenței e o mare deosebire.