Ofensiva agresivă a teoriilor delirante despre gen, rasă, post-colonialism etc. primește un răspuns usturător în cartea semnată de Helen Pluckrose și James Lindsay, cu o prefață de Alan Sokal, carte intitulată Cynical Theories (2020), iar în traducerea franceză, publicată un an mai târziu, Le triomphe des impostures intellectuelles (Editura H&O). Alan Sokal, fizician, fost profesor la mari universități americane și britanice, a devenit celebru prin așa-numita „afacere Sokal“: a trimis în 1996 un articol cu titlul Transgresarea frontierelor, articol în mod deliberat incoerent și aberant, dar care a fost acceptat de o prestigioasă revistă științifică. Helen Pluckrose este scriitoare și jurnalistă din Marea Britanie, James Lindsay este un matematician american. Amândoi sunt cunoscuți prin ceea ce s-a numit „Păcăleala Sokal la pătrat“: au redactat vreo 20 de „studii“ pe teme la modă, dar în registru absurd: „importanța jucăriilor sexuale anale în lupta împotriva homofobiei și transfobiei“, „cultura violului la câinii din parcuri“, „penisul drept construcție socială vinovată de încălzirea globală“, au propus ca studenții albi să asiste la cursuri întinși pe jos și înlănțuiți etc. Unele din aceste „studii“ au fost acceptate de publicații științifice. Inutil să precizez că farsele n-au fost gustate de cei vizați, mai ales că adepții noilor teorii dovedesc o dezolantă lipsă de umor. Să adaug că volumul pe care îl comentez aici este de o erudiție impresionantă, autorii au citit enorm și își susțin argumentele cu o rigoare impecabilă.
Ei reamintesc mai întâi cele două principii de bază ale postmodernismului clasic – scepticismul radical în ce privește posibilitatea unei cunoașteri obiective și ideea că societatea este structurată de sisteme de putere care organizează modul nostru de a gândi și impun reproducerea mecanismelor de dominație. Numele sacrosancte, de la care se pleacă întotdeauna, sunt Foucault, Derri da și Lyotard. Sunt negate toate valorile libe rale precum și toate progresele pe care libera lismul le-a realizat în viața socială, în eliminarea discriminărilor, în condamnarea colonialismului etc. Universitatea a devenit un spațiu al militantismului și al răfuielilor identitare. Totul este văzut din perspectiva relațiilor de forță, a raporturilor de putere: am avea, astfel, o societate împărțită între identități dominatoare și identități marginalizate, o societate unde acționează legi implacabile – supremația albă, patriarhatul, heteronormativitatea, cisnormativitatea sau – așa cum vom vedea mai încolo – grosofobia (sau grasofobia? ezit). Rezultă de aici că doar bărbații sunt sexiști, că doar albii sunt rasiști ș.a.m.d. Limbajul creează realitatea și asigură reproducerea relațiilor de putere. În fine, totul este construcție socială și culturală. Aceste idei au cucerit treptat lumea universitară în ultimii 50-60 de ani, mai întâi în America (French Theory), ulterior în Europa. Cinismul, consideră Pluckrose și Lindsay, este la baza însăși a Teoriei, întrucât ea ne spune că știința e organizată în așa fel încât să servească interesele celor puternici (bărbații albi occidentali).
Noile domenii de studiu și-au luat avânt tocmai în perioada în care, grație liberalismului, revendicările antirasiste, feministe și ale comunităților LGBT erau în bună parte satisfăcute. S-a pretins că prejudecățile persistă, în mentalități și în limbaj. Discursul post-colonialist a proliferat atunci când decolonizarea se încheiase, dar, pentru noii teoreticieni mentalitatea colonialistă a rămas, colonialiștii și-au păstrat, în chip insidios și ocult, privilegiile. Feminismul s-a transformat, sub impulsul scrierilor lui Judith Butler, în teorie a genului și a sexului. Nu există, scrie Butler, adevăruri obiective și stabile despre gen și sex, avem a face în realitate cu construcții sociale și culturale. Apare categoria „queer“, adică tot ceea ce se situează în afara cuplurilor bărbat – femeie, masculin – feminin, heterosexual – homosexual. Scopul „queerizării“: eliberarea de sub jugul categoriilor tradiționale, de sub tirania „binarismului“. Aici intervine principiul intersecționalității, formulat prima oară în 1991 de Kimberlé Crenshaw, principiu conform căruia o persoană se poate situa la răscrucea mai multor identități oprimate.
Occidentul apare drept cea mai detestabilă dintre structurile opresive. Important este acum proiectul de a controla discursurile și de a elabora reguli terminologice tot mai stricte. În universități primează ideologia și militantismul: actul de predare este un act politic, iar studenții trebuie să se conformeze poziției „oficiale“. Activismul debordează cu mult spațiul universitar: chemările la „decolonizare“ sunt puzderie, autorii citează cazul unui inginer de la Google, care a fost concediat pentru că a afirmat că există diferențe între bărbați și femei.
Studiile post-coloniale, așadar, sunt prima ramură a Teoriei examinată în carte. Regăsim, firește, numele lui Frantz Fanon și Edward Saïd. Acesta din urmă impune teza conform căreia Occidentul s-a construit prin contrast cu un Orient aflat mereu în poziție de inferioritate, disprețuit, prezentat drept „exotic“, „primitiv“, „anormal“. Studiile post-coloniale sunt obsedate să găsească în textele occidentale semne ale „orientalismului“, pentru a demonstra că mentalitatea colonialistă n-a dispărut, ci, dimpotrivă, e prezentă prin limbajul construit cu secole în urmă. Mai mult: Occidentul a impus preeminența științei și a rațiunii pentru a-și perpetua privilegiile și a marginaliza alte forme de cunoaștere. Într-un eseu din 2018 intitulat Să decolonizăm filosofia, autorii (numele lor nu importă) afirmă următoarele: „filosofia rămâne un bastion al europocentrismului, al rasei albe în general, al privilegiului structural și cu deosebire al superiorității bărbaților heteronormativi albi“. De aici nu mai e decât un pas până la a decreta că cercetarea științifică este „inextricabil legată de imperialism și de colonialismul european“ (!).