„Europa diversa…“

Nu vorbim despre aceeași Europă, una era cea îndrăgită de intelectualii din Răsărit, separați de țările Apusului prin Cortina de Fier, adică un concept, o forma mentis, un ideal umanist-civilizațional, pe care Abelard o denumea „diversa, non adversa“. Constantin Noica o descria în De dignitate Europae având o seamă de însușiri unde raționalitatea și a supra-raționalitatea conlucrează benefic. Am descoperit în 1990, la Varese, un orășel subalpin din nordul italian, traducerea italiană a cărții filosofului francez Remi Brague, Europa. La via romana, și am fost cucerit de teza autorului. Europa trebuie înțeleasă dinamic, afirma acesta, ca o ereditate a împrumuturilor diverse, ea având o „identitate excentrică“. „Calea romană“ este calea asimilărilor și a difuziunilor culturale, dacă-mi amintesc bine. Asta era Europa mea (tot versiunea italiană), vorba poetului Czesław Miłosz, Franța culturii înalte a lui André Makine, cea a lui Al. Paleologu, care observase că tradiția cultural-spirituală europeană era mai bine păstrată în Est, chiar dacă noi o situam în Vest. Alta este însă Europa noilor generații, a generației X ori Y, a internetului generalizat, a rețelelor care te conectează din și cu aproape orice punct de pe planetă, a concertelor-mamut, a multiculturalismului și a emigranților, a digitalizării, a renunțării la cultura umanistă în favoarea tehnicilor și a robotizării.

Când am simțit în 1989 că ne „întorceam în Europa“ de unde, după unii, nu plecaserăm niciodată – chiar dacă regimul comunist ne îndrepta cu de-a sila spre Asia exceselor, corupției, bunului plac, abuzurilor – ne-am simțit de fapt „acasă“ cumva. Lecturile clasicilor ne pregătiseră, cred, pe mulți dinte noi pentru farmecul cosmopolit al orașelor europene, pe care în sfârșit le puteam vedea netimorați că suntem supravegheați de cineva, că ni se uită cineva peste umăr. Puteam intra nestingheriți în celebrele piețe occidentale, în librării sau în muzee, în catedrale sau în bistrouri, cu aerul că suntem cetățeni europeni, sau măcar aparținem Europei ca proaspăt eliberați din lagăr (socialist). Îmi amintesc cum, înainte de 1989, inventariam punctele de contact rămase cu Europa culturii, concertele tradiționale de Anul Nou de la Viena, Olimpiadele, Festivalul Muzical George Enescu, Toamna muzicală clujeană, unde erau invitați artiști străini, competițiile sportive de top, tenisul și gimnastica, fotbalul, înșiram numele favoriților pentru Premiile Nobel, comentam festivalurile de teatru și film. Ușor de observat că eram dornici de ceea ce venea de dincolo de Cortină, chiar dacă aveam și noi ofertele noastre cultural-artistice, autori și sportivi care treceau ca faimă granițele noastre nemilos păzite. Adrian Marino, pe care îl vizitam săptămânal în perioada celor doi-trei ani de dinaintea căderii lui Ceaușescu, știa mult mai multe decât mulți dintre noi despre mersul istoriei. Vineri de vineri, casa lui ni se deschidea primitoare câtorva, inclusiv bogata lui bibliotecă, iar el aproape orgolios-macedonskian, zâmbind sigur pe sine, ni se adresa „Nu pot să vă duc în Europa, dar v-am adus Europa acasă!“ Apropo de faptul că dispunând de o antenă parabolică reușisem să vedem, seară de seară, evenimentele epocale de dinaintea sfârșitului regimurilor comuniste, culminând cu Căderea Zidului Berlinului, cu Timișoara liberă etc. Apoi vom urmări împreună la televiziunea națională scenele revoltei populare, mineriadele, Piața Universității, discursurile politice ale noilor conducători. Toate subtextele, aluziile, nuanțele ne erau „descifrate“ de Adrian Marino, care era un intelectual bine informat, avea relațiile sale, inclusiv la Europa Liberă. Criticul cu sute de fișe de lectură, așezate în sertare minuțios ordonate, avea, dincolo de vanități și idiosincrazii, o conștiință politică autentic-liberală, conectat cu Europa valorilor. Ne vorbea prin ’87, ’88 despre Milovan Djilas (Noua clasă…) și politologul român Ghiță Ionescu (Comunism în România). Sigur că îmi împrumuta ce doream, Actele Colocviului Bachelard de la Cerisy, să spunem, eram în faza admirației pentru Bachelard, chiar dacă strâmba din nas văzându-mi gusturile. Europa era atunci pentru mine Parisul din Montmartre și Saint- Germain- des-Prés, Roma lui Bernini și primele cuvinte ale noului Papă, Ioan Paul al II-lea, venit din Estul comunist: „Nu vă temeți!“. Europa însă se schimbase, se plictisise prima dată în 1968 de propria bunăstare, se întorcea împotriva propriilor performanțe, iar după 2000 procesul de negare a miezului său performant atinsese violența sinuciderilor fără motiv. „Din cauza soarelui!“ fusese explicația unui erou al lui Camus, pentru a-și motiva crima absurdă.

Când s-a produs ruptura dintre vechea Europă, cea a tradițiilor eroice și a rațiunii, nu absolută, nu încremenită, irigată de spirit critic și de ironie, dar delimitând cu precizie domenii și compatibilități, prerogativele demnității, unicitatea persoanei umane, legea drept graniță pusă haosului și acum noua Europă, cu derutantul ei relativism moral, cu fluidizarea conceptelor și a genurilor, cu încurajarea „post-adevărului“ și a „corectitudinii politice“, cu elogiul tot mai frecvent al post-umanului? Odată cu inexplicabila renunțare în Constituția europeană la rădăcinile iudeo-creștine ale Europei. Europa copiștilor-călugări și a coralelor miniate, a disputelor teologice scolastice din Parisul medieval, a augustinismului și a tomismului, a lui Platon și Averroes, a lui Francisc de Assisi, „vestitorul Renașterii“, a conciliilor ecumenice, a lui Ioan Crisostomul și a Terezei de Avila nu o poți „șterge“ din memoria umanității fără a nega o dimensiune europeană. Poate Europa este chiar omogenizarea diversității și împăcarea unor contrarii aparent ireconciliabile.