Nu știm dacă Anton Holban (1902-1937) s-a gândit sau nu în mod ironic la simbolistica numărului cinci atunci când a dat numele personajelor sale (Sandu, Irina, Ioana, Dania, Mirel, Lilly, Milly), dar cert este faptul că ea reprezintă în opera și în viața scriitorului contrariul a ceea ce semnifică de obicei. Eroinele Irina, Ioana și Dania (de trei ori cinci) ar fi trebuit să întruchipeze cele cinci simțuri sensibile, armonia și echilibrul. Pitagoreicii susțineau că, simbol al uniunii, cinci este un număr nupțial, iar cine citește cele trei romane ale lui Anton Holban observă cât de încordate sunt relațiile ce se stabilesc în interiorul cuplurilor.
La rândul său, protagonistul Sandu (de trei ori cinci, în trei romane) reprezintă o „oglindă“ a sufletului autorului său, al cărui nume mic este alcătuit din tot atâtea litere. Or, nupțialitatea nu a fost marea împlinire a vieții nici pentru Anton Holban, deoarece Maria (tot cu cinci litere, desigur), după scurtul mariaj cu el, a invocat, în vederea divorțului, părăsirea domiciliului conjugal, deși nu locuise efectiv alături de ea. Au fost aduse de reclamantă drept argumente și motive mai grave, precum ,,excese, cruzime sau insulte grave“. Prototipul personajului Ioana îi va scrie fostului soț o astfel de amară dedicație pe spatele unei fotografii: „Iubitului Anton, singura mea scuză și apărare. Va crede oare mereu în goliciunea și neînsemnătatea mea?…“
Pentru a duce acest joc numerologic neserios până la capăt, pot spune că ironia sorții a făcut ca media numerelor raportate la anul morții lui Anton Holban să fie tot cinci. Despre partea predestinării, nici Patronul său, sărbătorit pe 17 ianuarie, nu l-a protejat prea mult. Astfel, în 1930, de Sfântul Anton, avusese loc premiera piesei Oameni feluriți, iar autorul ei a plecat după întâiul act, deoarece sala se ocupase doar pe sfert. După ce a plecat definitiv și dintre semeni, pe 15 ianuarie 1937, Anton a fost incinerat de ziua onomastică. Și tot în aceeași zi, după zece ani, murea mama lui, Antoaneta, care fusese pusă sub ocrotirea aceluiași sfânt.
Membrii familiei au decis ca trupul neînsuflețit al lui Anton să fie incinerat la Crematoriul „Cenușa“ (unul dintre fondatori fiind unchiul E. Lovinescu), ceea ce a stârnit, se pare, o vie nemulțumire printre cei care l-au cunoscut pe răposat. Incinerarea a reprezentat „o soluție în totală contradicție și cu spiritul omului, și cu credința profundă a lui Anton Holban. Nu i-a fost dat să aibă parte de liniștea pe care și-o dorea acolo, la Fălticeni, lângă tot ce i-a fost mai drag și mai statornic în scurta și zbuciumata lui existență. Nu i-a fost dat, nici măcar, să aibă un mormânt“ (Nicolae Florescu, Divagațiuni cu Anton Holban, Ed. Jurnalul literar, 2001, p. 86). În acest sens, mă gândesc că fraza „Oamenii sunt făcuți din pământ netrecut prin sită, au fost lucrați în grabă“ (Anton Holban, O moarte care nu dovedește nimic. Jocurile Daniei, Ed. Minerva, 1987, p. 25) ar putea să semnifice faptul că, lucrați sau nu în grabă, oamenii trebuie să se întoarcă tot în pământ.
Indiferent de ce s-a ales de trupul dispărutului după ultimul act cre(m)ator de la Crematoriul „Ce- nușa“, expresia „Exegi monumentum“ a devenit inadecvată la modul propriu, așa cum nici katharsis-ul nu se împlinise în timpul vieții. Grație efortului creator, Anton Holban nu s-a putut elibera de sub presiunea exercitată din interior de obsesiile și de angoasele sale. Dimpotrivă, el s-a închis tot mai mult în infernalul lor cerc vicios lăuntric, totul căpătând dimensiunile și funcțiile unui adevărat pharmakon. Replierea în lumea interioară l-a transformat pe Anton Holban într-un profund analist al spațiului intim, ce s-a identificat cu spațiul scrisului. Viața lui a devenit, prin urmare, chiar scrierea acestei vieți, ceea ce a conferit autenticitate în însăși ordinea actului creator. Anton Holban nu a scris, în primul rând, sub imboldul unei conștiințe artistice (deși o poseda din plin), ci pentru că, în accepția sa, romanul era, prin definiție, „neartistic“.
În consecință, scrierea, redactată „à batons rompus“, a devenit trăire „expusă“ sub forma unui jurnal nedatat, situată ritmic într-un același prezent: „Holban transcrie propriul său destin și, fără a produce o literatură, realizează jurnalul cu note proprii, bibliografice“ (Ion Vlad, Romanul cunoașterii lumilor invizibile, în „Tribuna“, nr. 34/1070). De altfel, Anton Holban nu s-a jenat să afirme că scrierea sa nu este consecința directă a talentului înnăscut, ea rămânând doar terenul propice încercării de eliberare de stările incerte sau obsesionale. În concepția lui, literatura, și cu deosebire romanul, nu reprezenta un divertisment oarecare, un mijloc de a omorî timpul, ci „expresia vieții celei mai intime [sic!]“, o îndatorire asumată de a-ți prelungi existența. Opera i s-a ivit în urma unor experiențe, a unor trăiri care i-au prelungit viața adevărată în ficțiune. Așadar, obsesia morții l-a determinat să creadă, horațian, în prelungirea vieții, prin extensia operei, și după moarte.
Anton Holban a trăit mereu sub amenințarea morții, din cauza sănătății sale precare și, întrucât nimeni nu poate sări peste umbra sa, după cum ne amintește Nichifor Lipan, poate că totul i s-a întâmplat pentru a ilustra motivul cinis et umbra sumus: „Singurătatea pe pământ a ființelor are o compensație în moarte. Suntem jucării în mâna unui destin necunoscut; trecem prin viață neștiind ce rol jucăm. Aceasta e filosofia secretă a fatalei limitări; nimic nu se poate clădi pe nisip; […] noi ne pregătim să murim din prima clipă, și gândul acesta ucide bucuria vieții. Senzualitatea are la Holban gustul cenușii“ (Nicolae Manolescu, Anton Holban se pregătește să moară, în „Luceafărul“, nr. 12/1971). „A gusta moartea“ cu adevărat – era convins Anton Holban – nu le este hărăzit decât unora dintre semeni. Prin intermediul lui Sandu din O moarte care nu dovedește nimic, căruia i se deleagă obsesia morții, romancierul a configurat două categorii de oameni, în funcție de felul lor de „a gusta moartea“: „mediocrii“ și „aleșii morții“.
Presentimentul morții, acutizat de atmosfera spitalicească de dinaintea operației fatale, l-a determinat pe pacient să exprime în corespondență temerea că nu și-a făcut testamentul. Adevărul este că moartea poate lua pe oricine prin surprindere, chiar și pe Anton Holban, dar el avea deja redactat un testament, mult mai important decât oricare altul („Testamentul literar“). Acesta va prefața romanul postum Jocurile Daniei și citez un credo: „Nu mai cred în artă pentru artă. Viața este prea scurtă și prea grea pentru ca să faci astfel de sacrificii. A căuta să te exprimi perfect, retrăgân- du-te apoi din esența operei tale: iată un gest greu de făcut. Într-o carte de istorie literară, scriitorii se înșiră ca mărgele pe sfoară, se încadrează în câteva date, dar se omite faptul că au fost oameni. […] E mai normal să profiți de literatură pentru a-ți face portretul interior și a căuta să-ți prelungești existența. […] Tot ce am scris (chiar dacă am văzut mai puțin clar la început) este rezultatul propriilor mele experiențe“ (Anton Holban, op. cit., pp. 99-100).
Cine a omis faptul că Anton Holban a fost om nu era nimeni altul decât unchiul său Eugen (tot cinci litere), care îl cunoștea cel mai bine, dar nu îi comentase opera din teama de a nu fi acuzat de nepotism. Cofondatorul Crematoriului „Cenușa“ a simțit că trebuia să-și pună cenușă în cap („nevoia unei ispășiri puternice“) și a ținut în fața catafalcului nepotului său un discurs funebru tulburător, pe măsura staturii sale morale de mare critic: „N-am rostit niciodată numele tău în niciunul din artico lele mele. Scrupul al conștiinței de a-mi fi rudă? Nepăsare afectuoasă totuși, ieșită din prelungirea unei conviețuiri, nu fără fricțiuni firești ale unor temperamente inegale? Discreția cuvenită clima tului familial sau abuz de autoritate al vârstei față de o adolescență ce se vrea indepen dentă? De toate. […] scrisul tău a ieșit din nervi și din sânge. Roma nele tale au crescut din experiențele dureroase ale uneia dintre viețile cele mai bântuite de nevroză din câte am cunoscut vreodată. […] Nu-ți urez țărână ușoară, deoarece țărâna morților e totdeauna ușoară; îmi urez însă o conștiință destul de robustă ca să rezist remușcării. Iată cuvântul de despărțire de cenușa ta“ (Nicolae Florescu, op. cit., pp. 87-88).
Țărâna morților este totdeauna ușoară, mai ales când e vorba de incinerare, dar bântuitul de nevroză Anton Holban nu trebuise să aibă grija construirii la propriu a monumentului horațian, care se înălțase de la sine în timpul vieții. Ultima propoziție scrisă de el, pe patul de spital, a fost „Cazul meu e excepțional“, iar posteritatea a fost nevoită să-i dea dreptate.