Robert Șerban este o accentuată persoană publică, om de televiziune, poet, publicist, calamburgiu recunoscut. Prozele sale, din volumul Oameni în trening, adevărate „momente și schițe“ pe filiera caragialeană, împărtășesc câte ceva din toate preocupările sale obișnuite, acest lucru conferindu-le dinamism, umor, diversitate, substanță epică. Ca tehnică, Robert Șerban aplică rețeta prozatorului dintotdeauna, adică ia un fapt izolat, construiește în jurul lui, îi dă un sens, finalul fiind surprinzător, ca o săritură din ficțiune înapoi în realitate. După consumarea surprizei, cititorul se îndreaptă decis spre următoarea poveste, fiindcă povestașul îi promite lucruri din categoria lui „și mai și“.
Atent la ce se întâmplă în lumea reală, acolo unde nevoia atavică de poveste a fost înlocuită de buletinul de știri, cu grozăvii una mai surprinzătoare decât alta, Robert Șerban „construiește“ o carte după chipul și asemănarea lumii noastre. Îi oferă acesteia grozăvii pe măsură, orizontul imaginarului lumii întâlnindu-se cu capacitatea sa de a inventa, de a specula anecdote din realitate, de a provoca situații inedite și, adesea, incredibile.
Tonul publicistic, de relatare „de la fața locului“, cu o echipă de filmare în spate care este foarte atentă la detalii, este prezent în multe dintre povestirile acestui volum. În Lozul cel mic este relatată cu lux de amănunte înmormântarea „tovarășului Trancă“, undeva înainte de 1989. Fiul acestuia, stabilit în Africa de Sud, participant le ceremonie, are ideea trăsnită să cumpere două pungi de lozuri în plic și să le dea de pomană participanților la înmormântare. Lucrurile o iau, de aici, aiurea: „După ce s-a intrat în cimitir, a început nebunia, când sora unuia de la Pionieri a țipat și a leșinat. Câștigase o Dacie și, de emoție, era să moară acolo. Un militar a câștigat 10.000 de lei. Un țigănuș și adjunctul de la UTC au câștigat câte 5.000 de lei, iar șoferul de la inspectoratul școlar, 1.000.“ Conchide povestitorul: „A fost bucurie mare la moartea lui Trancă“. Unele schițe sunt anecdote de-a dreptul. Un român bănățean se întoarce din Canada, după o vreme îndelungată, aterizează la Budapesta, închiriază o mașină puternică și se îndreaptă, relaxat, nostalgic, spre Lugojul natal. După graniță, o femeie îi face semn de pe marginea drumului. Binevoitor, oprește. La o vreme, după zeci de kilometri, femeia îl întreabă nedumerită: „Mai mergem mult?“. Bărbatul își cere scuze, uitase să o întrebe unde vrea să coboare. Femeia, uimită, îl apostrofează: „Doamne, ești prost, sau te prefaci?“ În altă schiță, decedatul Grigore vine, vreme de patru nopți la rând și îl vizitează în somn pe fiul său. Acesta, sfătuit de bunică, merge în cimitir să îl liniștească pe insurgent, drept pentru care trebuie să-i înfigă un țăruș în inimă. Speriat de atmosfera lugubră, fiul bate țărușul în locul în care presupunea a fi inima bietului Grigore, numai că își prinde în vârful țărușului și pulpana hainei. Ridicându-se, are impresia că mortul, devenit strigoi, îl trage în adânc. Evident că intrusul din cimitir moare de spaimă.
Mofturi și moftangii, flashuri din realitatea imediată, absurd cât încape. Unui tip i se așează moartea pe nas și îl hipnotizează (Altă viață!), un altul își încearcă norocul la loterie și nimerește toate numerele exact alături de cele extrase (Ramon sinucigașul). O povestire mai amplă relatează prima experiență în privința drogurilor (și ultima?) – este povestea unui poet din Est nimerit în Vestul decadent, imediat după revoluție și ești tentat să îl vezi chiar pe autor încercând „gustul ierbii“, fiindcă sunt destule elemente de identificare. O femeie regretă că nu și-a înșelat bărbatul în viața ei, și aceasta fiindcă ori de câte ori ar fi vrut să o facă „un muget venea dinăuntrul ei și o determina să spună nu. Nuuuuuuuu! Un muget de vacă“ (Schimbarea). Viața însăși este prilej de filosofare, una făcută la firul ierbii însă, referințele fac parte din arealul personajelor care simt în mod propriu heraclitiana scurgere a vremii: „Viața e ca o vacă: uneori dă cu copita tocmai când o mulgi. (…) Diferența e că în viață nu poți să dai cu bota ca în vacă. Și nici nu poți să-ți cumperi alta, mai cuminte și mai lăptoasă.“ Nu aflăm precis de ce culegerea de povestiri și schițe se numește Oameni în trening, gândul te duce, însă, la personajele din filmulețele televizionistice de can-can, despre așa-numiții „oameni noi“, în care acestea poartă trening de firmă, geantă diplomat și pantofi de lac.
Robert Șerban știe să scrie proză în spiritul vremurilor noastre, are ingeniozitate, nerv, are oralitatea care îi conferă fiecărui personaj o identitate care să rezoneze cu povestea pe care fie o spune, fie o trăiește. Nu știu câtă biografie regăsim în povestirile și schițele sale, dar este sigur că într-o vreme „de pandemie“, în care toți ne-am obișnuit să schimbăm măștile cu dexteritate, colecția de măști a lui Robert Șerban este inepuizabilă.