Un martor credibil

Fragmentele retrospective adunate de Cornel Nistea pentru cuprinsul cărții Ultimul în spațiul arhaic. Memorii. Copilăria (Ed. Cognitiv, Alba Iulia, 2021) sunt prilejuite de aducerile-aminte din vremea copilăriei, a părții ei mirifice și fericite petrecute într-un sat de munte din apropierea Turzii. Se observă la lectura volumului străduința autorului de a înlătura, dacă nu de a exorciza, părțile rele ale celor văzute și trăite, pe care le-a resimțit ca pe o povară de-a lungul maturizării, până la atingerea necesarului prag al serenității, ce întârzia parcă să apară. În acei ani ai războiului mondial și apoi ai instaurării comunismului, memorialistul se simte a fi fost „ultimul în spațiul arhaic“, deoarece a rămas martorul păstrării reminiscențelor unor datini și ale unor credințe milenare păgâne, saturate de puteri magice, care s-au suprapus peste ritualurile creștine.

Sincretismul unor astfel de practici era menit să obțină bunăvoința divină pentru ocrotirea oamenilor și a animalelor, dar și pentru buna sporire a produselor păstorești și a rodirii câmpului. Sfințirea ulterioară cu agheasmă de către preotul satului a colibelor ciobănești și a vitelor, invocându-se Duhul Sfânt, aureola un interval ritualic, reînnoit la începutul fiecărui ciclu pastoral sau agrar, conferind astfel tărie deplină credincioșilor. Acestea se petreceau până când avea să apară factorul distructiv al industrializării forțate și al intenției de sistematizare a satelor, concomitent cu discreditarea practicilor tradiționale de către regimul comunist.

Copilul Cornel nu-și dădea seama că participa atunci la cele din urmă forme ale unui ritual al rodului, care au animat veacuri de-a rândul oamenii satelor noastre. El vedea cum cei din familia sa contemplau ogorul arat pentru semănat, cum își făceau semnul crucii, binecuvântând în gând semănătura, și cum stropeau animalele cu apă sfințită înainte de începerea lucrului. Astfel, vremea trecea în alternanța sempiternală a anotimpurilor, însoțită de ritualurile ce ritmau existența oamenilor. Întâmplările neplăcute, uneori dramatice, precum boala sau decesul, veneau și treceau, fără să afecteze rosturile obștei, viața derulându-se mai departe odată cu ritualurile, îndeosebi cu acelea religioase. Doar foarte târziu a înțeles Cornel Nistea sensul profund al cuvintelor „osana“, „aleluia“, „amin“ ori invocația „Doamne, miluiește!“.

Marea călătorie inițiatică a lui Cornel Nistea prin lume, ce i-a prilejuit trăirea și contemplarea nesfârșitelor ei manifestări naturale, a început la vârsta de nici trei ani. A fost perioada în care părinții, siliți de împrejurări, l-au lăsat să stea mai mult timp departe de casă, la niște rude totuși afectuoase. Atunci, copilul „înstrăinat“ a resimțit un acut sentiment al abandonului, însoțit de gelozia pe frații mai mici, pe care îi credea favorizați în privința ocrotirii părintești. Închiderea în sine și autoizolarea la care a recurs ulterior cel ce se considera lipsit de afecțiune au înlesnit căpătarea independenței față de semeni. În schimb, curiozitatea nestăvilită a condus la ascuțirea simțurilor față de tot ce se petrecea în lumea din jur. Treptat, memorialistul de acum a început să vadă rostul lucrurilor din jur, mai întâi grație muncii rodnice a părinților: robotirea de zor a mamei în cadrul economiei casnice și truda grea a tatii, la prășit, la cosit, la secerat, la căratul fânului și, mai ales, la îngrijirea animalelor mari.

Dincolo de semnificația ritualică a trecerii unui prag existențial, a creării unei noi familii și a asumării unei responsabilități sporite, ceremonialul nunții îl interesa pe micul privitor doar în ceea ce constituia un prilej de petrecere. Desigur că jocul la nuntă avea și componenta lui de socializare, dar a juca toate femeile pe rând însemna pentru bărbați nu numai a le acorda atenția cuvenită, ci și a le face partenere în posibile fantasmări care li se puteau citi pe față. Memorialistul observă că, în timpul jocului, se manifestau atitudini și comportamente demne de o analiză psihologică, ele trădând complexitatea trăirilor într-o varietate greu de exprimat, mai ales în cazul bărbaților. Iată un exemplu: „În timpul jocului, a învârtirii molcom, fizionomia lui Cărășel căpăta nuanțe ale satisfacției și împlinirii și, cum ținea uneori ochii închiși, se lăsa sedus de-un farmec ce viața i-l refuzase: iubirea unei femei frumoase și bogate, cu care, iată, acum putea să joace. Atâta îi mai rămăsese din visele adolescenței și tinereții amărâte pe care le trăise. Dar oare strigăturile și uiturile lui, uneori disperate, nu exprimau aceleași stări precum mugetul puternic al unui bou care-și striga bărbăția pierdută a tăurașului castrat când aceasta abia începuse să se manifeste?!…“ (p. 130). M-am oprit în comentariul de față doar la ceremonialul de nuntă, întrucât mi se pare a fi în consonanță cu trăirile și cu aspirațiile unui copil pe cale de a descoperi lumea.

Rememorând ritualurile păstorești și agrare (plugărit, semănat, seceriș), precum și sărbătorile religioase de peste an, ori cele prilejuite de momentele importante din viața omului, Cornel Nistea realizează, odată cu cartea Ultimul în spațiul arhaic. Memorii. Copilăria, o reușită micromonografie a satului natal transilvănean, dar militează, în același timp, pentru păstrarea lor în contemporaneitate.