Akira Mizubayashi este un scriitor japonez de expresie franceză, al cărui roman recent, Inimă frântă (Âme brisée), a apărut de curând în limba română în Colecția Raftul Denisei la Humanitas Fiction, în traducerea Mădălinei Ghiu. „Inima“ romanului nu este organul vital al vreunuia dintre personaje, ci acea piesă mică, din lemn de molid, fixată între tabla de rezonanță și podul viorii, de care depinde calitatea sunetului, uniformitatea vibrațiilor. Romanul lui Akira Mizubayashi este unul care transformă „inima“ romanului în intriga întregii desfășurări narative, care emană muzica propriei desfășurări în acord cu și sub numele celor patru părți ale compoziției lui Franz Schubert, Rosamunde. În fond, rădăcinile poveștii sunt tocmai acestea: un cvartet amator din Tokyo, alcătuit din trei chinezi și un japonez, tatăl protagonistului, este întrerupt brutal de armata imperială în timp ce repeta compoziția lui Schubert. Intervenția soldaților va duce la arestarea celor patru protagoniști, în timp ce una dintre viori va fi strivită și distrusă de cel mai crud dintre soldați.
Copilul, care asistase la întreaga scenă închis într-un dulap, va rămâne întreaga lui viață captiv în acea clipă în care s-a petrecut dezastrul și va încerca să repare măcar o parte din ceea ce fusese strivit atunci. Viața lui va deveni o continuă pregătire pentru actul restaurator: repararea viorii și a sufletului mutilat de cruzimea războiului. Va deveni, sprijinit de familia sa adoptivă, un lutier remarcabil, dar, mai ales, va reuși să recondiționeze inima frântă a viorii tatălui său, în încercarea de a vindeca și inima sa frântă în acea după-amiază niponă a zilei de 6 noiembrie 1938. Inima lui Rei, copilul de 11 ani salvat de violența soldaților grație locotenentului Kurokami, va păstra rana produsă în vremurile brutale ale propriei copilării, dar va încerca prin calea pe care a ales-o, aceea a melancoliei ca formă de rezistență, să producă un alt fel de reparație, cu efect asupra istoriei recente a Japoniei. Privind din perspective diferite, Japonia însăși este înghesuită în inima instrumentului, în inima cărții. Brutalitatea soldaților japonezi față în față cu Hiroshima natală a locotenentului Kurokami sunt fațetele unei istorii care nu trebuie fardată, care trebuie etalată în uniformitatea vibrațiilor unui instrument restaurat, refăcut pentru a putea permite noile, actualele performări. Scrisă într-un stil epurat de orice extensie textuală inutilă, Inimă frântă este romanul unui mare artist, care asociază compozițional fără fisuri libretul, propriul text pregătit să vibreze sub interpretarea emoționantă a lectorului, cu compoziția lui Schubert. În limitele acestei expuneri în acord cu partitura marelui compozitor vienez, romanul produce în lectură cel puțin aceleași emoții pe care le produce performarea lucrării Rosamunde, constituindu-se în frumusețea acestei reducții stilistice în care se regăsesc impregnate de emoții fapte crude și umbre de frumusețe pasageră, asezonate cu acea muzică în măsură să vindece rănile cele mai adânci, până și inima frântă. Aceeași muzică vine să întremeze nu numai sufletul zdrobit al copilului Rei, ci și publicul tăcut, umanitatea însăși care se înghesuie în obscuritatea sălii, în obscuritatea lumii pe scena căreia se produc, pe rând, actele violente și actele artistice vindecătoare. Sentimentul incompletitudinii, însoțind parcursul prin viață al personajelor, se rezumă, în proiecția auctorială, la sintagma niponă Shindemo shinikirenai, traductibilă direct astfel: „Mor, dar nu pot să-mi duc viața până la capăt“. O ultimă misiune, o restaurare, o intervenție ar fi necesare pentru a mângâia un sfârșit apropiat sau, în cazul violonistului amator Yu Mizusawa, o reparație post-mortem. Aceasta este, de fapt, misiunea lui Rei în raport cu propriul părinte și cu toți morții care suferă, pentru a rămâne în aceeași proiecție auctorială. Inimă frântă e un roman al salvării: „Mi-am dorit să salvez tot ce putea fi salvat“ (p. 147). Un omagiu adus artelor, printr-o parabolă a puterii creației, a regenerării, este ceea ce rezultă din lectura paginilor care se opun cancerului oricărei forme ideologice, în primul rândul celui al naționalismului exacerbat și al obedienței lipsite de rațiune. Această împăcare înainte de marele prag este lecția magistral predată prin conținutul vibrant, în acord cu compoziția schubertiană și cu tot ceea ce poate salva uma nitatea, cu tot ceea ce promovează valorile, toleranța, respectul pentru străini, pentru cultură, pentru muzică, pentru literatură, pentru angajamentul necondiționat în continua recreare și performare, resuscitare a unei lumi trecute prin cele mai crude întâmplări. Totul se adună în jurul „inimii“, iar ceea ce face posibilă această restaurare (a istoriei, în primul rând) este muzica fără granițe.
Această ultimă pășire împreună, această transsubstanțiere este și cea care vorbește despre limitele culturale ale posibilității de a reda întregul proces al punerii împreună, al mântuirii comune: în originalul francez, inima viorii se numește âme, adică suflet. Împreună, în concertul lui Midori, s-au reunit cele patru suflete, al viorii și al celor trei protagoniști ai episodului din 1938, adică al umbrelor fără oameni și al oamenilor fără umbră.