În luna octombrie a anului trecut, Centrul Național al Dansului București a dat viață unui proiect ingenios și deosebit de valoros pentru istoria dansului bucureștean, dar și pentru istoria întregului dans românesc, gândit într-o viziune larg istorică și în același timp strict legată de actualitate. În ce a constat acest proiect și cum a putut el atinge parametrii mai sus menționați? Proiectul s-a numit CORPURI ȘI POVEȘT (IN)VIZIBILE și s-a desfășurat prin invitarea celor doritori la o serie de plimbări prin București (50 în total), în compania a 10 dansatori și coregrafi de dans contemporan, în fața a 19 clădiri, identificate până în prezent, unde de-a lungul întregului secol XX s-au desfășurat activități artistice legate de dans: școli, ateliere, spectacole. Nu au fost incluse însă în traseu clădirile cele mai mari și mai cunoscute, precum Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“, cu fosta și actuala sa locație, UNATC-ul cu Secția sa de Coregrafie, Opera Națională București sau Teatrul de Operetă „Ion Dacian“, deoarece în prim planul acestui proiect nu s-au aflat propriu-zis doar niște clădiri, ci acei împătimiți creatori care au vrut să pună în lumină dansul în acele clădiri. Lor le datorăm construcția culturii coregrafice de astăzi. Această conștientizare a ceea ce prezentul datorează trecutului este o floare atât de rară, încât merită a fi evidențiată de la bun început. Poveștile (in)vizibile relatate în cele 50 de tururi performative ne-au vorbit despre memoria coregrafică a orașului București și despre memoria creatorilor ei, evocați prin texte, imagini, povești, relatări, preluarea desenului unor imagini prin corpul viu al celor 10 dansatori, deveniți astfel, preț de 2-3 ceasuri, o adevărată arhivă mobilă. Imaginile statice sau filmate au fost preluate din Arhiva CNDB, din Arhiva Națională de Filme, din arhive particulare. În acest fel, s-au rescris fragmente din istoria dansului, prin Denis Bolborea, Catrinel Catană, Simona Dabija, Simona Deaconescu, Paul Dunca Virginia Neagu, Andreea Novac, Maria Mora, Valentina de Piante și Arcadie Rusu. Acesta din urmă a fost cel care a început această plimbare coregrafică și nu oricum, ci de la spațiul Sălii Omnia, destinată Centrului Național al Dansului București, unde întreaga breaslă speră că va începe să funcționeze cât mai curând viitoarea CASĂ A DANSULUI, de care este imperioasă nevoie. Apoi Poveștile (in)vizibile au pornit de pe la începutul secolului XX, cu Conservatorul Coregrafic Leria Niky-Cucu, de pe Constantin Mille 1. Formată la Conservatorul Coregrafic „A. Leo Staats“ al Operei din Paris, Leria Niky-Cucu a fost, în perioada interbelică, deschizătoare de drumuri ca dansatoare, coregrafă și pedagogă la Conservatorul mai sus amintit, unde preda dans clasic, ritmic și de caracter. A susținut recitaluri la Sala de Dans a Cercului Militar, la Teatrul „Maria Ventura“ și la Teatrul Liber, și a fost delegată din partea României în Sindicatul Dănțuitorilor (un arhaism dispărut) la Congresul Mondial de Dans de la Paris. Următoarea oprire a fost la Studio „Floria Capsali“ – Institutul Superior de Coregrafie din Calea Victoriei 63, (greșit plasată de cercetătorii CNDB în Brezoianu 51), pentru a evoca personalitatea Floriei Capsali, cea care avea să pună bazele coregrafiei românești, după ce absolvise Academia de Artă Dramatică și Conservatorul de Coregrafie „A.Leo Staats“ din Paris, unde studiase cu Enrico Cecchetti și Nicols Legat. Reîntoarsă în țară, susținuse o serie de recitaluri de dans, recitaluri de euritmie pe versuri de Tudor Arghezi, Paul Sterian sau Ion Barbu, și apoi spectacole mari pe muzică special compusă de compozitori români. De-a lungul anilor, înființase mai multe studiouri de dans, precum cel mai sus amintit sau Studioul „Floria Capsali“ și „Clark Nichols“ din Biserica Enei 10 și, în fine, Academia Coregrafică „Floria Capsali“ – „Mitiță Dumitrescu“ din Brezoianu 51, pe care am absolvit-o și eu. Păstrez cu drag diploma cu iscălitura Floriei Capsali. În aceste Studiouri s-au format alți mari dansatori și coregrafi: Trixy Checais, Gabriel Negry, Mitiță Dumitrescu, Oleg Danovsky, Stere Popescu, Marie-Jean Livezeanu, Gelu Matei, Gabriel Popescu, Ioan Tugearu. Pornind din acest izvor reprezentat de Școala Floriei Capsali și legat ulterior strâns de cultura coregrafică franceză a fost dansatorul, coregraful, coreologul și ulterior regizorul de teatru Gabriel Negry, care și-a continuat studiile începute în țară la Paris cu Liubov Egorova și la Viena cu regizorul Max Reinhardt, pentru ca la întoarcere să înființeze Studioul de Dans „Gabriel Negry“ pe Calea Victoriei 85. Unul dintre meritele sale deosebite este că a urmărit tot timpul să conecteze mișcarea coregrafică din România la instituțiile coregrafice internaționale, la Arhivele Internaționale ale Dansului, care l-au și premiat pentru acest lucru în 1937, și la Consiliul Internațional al Dansului, la care a intervenit pentru a ne reconecta după 1989. În paralel, este și autorul primelor noastre cărți despre dans: Dansul, Memoria dansului, Codex Choreic.
Pornind pe altă direcție stilistică, datorită studiilor coregrafice făcute la Viena, Dresda, Salzburg, unde frecventează cursuri ținute de Mary Wigman, Harald Kreutzberg, Gret Palucca și Rosalia Chladek, Iris Barbura (1912-1969) va aduce în țară linia dansului expresionist. Va susține recitaluri la Opera Română din București, acompaniată la pian de Sergiu Celibidache, partenerul ei de scenă și de viață pentru mai bine de zece ani și va răspândi genul de dans expresionist prin Studiourile sale: Studioul „Iris Barbura“ și „Vergiu Cornea“, la Casa Stork (actualul Muzeu Stork) din Vasile Alecsandri 16 și Studioul „Iris Barbura“ din Piața Lahovary 7, unde cu patru ani înainte fusese asistenta lui Paule Sybille. Cariera lui Iris Barbura va continua la Berlin și apoi în SUA, la Ithaca, unde se va încheia dramatic și viața ei. O informație despre un recital în care au dansat atât Iris Barbura cât și Elena Penescu Liciu, clasiciană prin excelență, formată în Italia și prima interpretă din România a dublului rol Odette – Odile din Lacul lebedelor, dovedește că în interbelic exista o mai mare toleranță între stiluri decât astăzi. În Studioul de Balet „Elena Penescu Liciu“ din Stada Braziliei, am luat primele lecții de dans. Absolvent al Academiei de Arte Frumoase din București, Trixy Checais va intra în lumea dansului mai târziu, frecventând studiourile „Floria Capsali“, „Paule Sybille“ și „Iris Barbura“, dar se va afirma cu pregnanță în recitaluri și pe scena Operei, cât și ca pedagog în Studioul de Dans „Trixy Checais“ din Băcani 1, fiind formatorul unor viitoare personalități, precum Miriam Răducanu sau Gelu Barbu. S-a apropiat cel mai mult de stilul școlii expresioniste germane, pentru că însăși plastica sa corporală era înrudită cu cea a lui Harald Kreutzberg, dar, în esență, a creat într-un stil absolut personal. Cea care a preluat tot ce se putea prelua de la Trixy Checais, dar care apoi, ca și el, a dus linia dansului către o lume a ei, proprie, a fost Miriam Răducanu, rămasă celebră mai ales prin „Nocturnele“ de la Teatrul Țăndărică, din Calea Victoriei 48-50, de la orele 21.30, asiduu frecventate de publicul doritor de forme necon ven ționale, cu greu tolerate în epoca comunistă. Acolo s-a format unul dintre cei mai valoroși coregrafi contemporani, Gigi Căciuleanu, pe care, din păcate, periplul performativ l-a ocolit. Tot în acea perioadă a luat ființă, în mod virtual am spune astăzi, o companie purtând un nume, dar neavând niciun sediu, Compania de Dans Contemp. Născută din stringenta nevoie de exprimare a propriului mod de gândire coregrafică, Compania creată de Adina Cezar și Sergiu Anghel a activat pe scena unor teatre, la Festivalul de Dans Contemporan de la Focșani, la Studioul Artele Plastice și Dansul de la București, dar a luat ființă oficial abia în 1990, ca secție de dans contemporan a Operei Naționale București, pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu 70-72, prezentând spectacole la festivaluri din țară și mergând în turnee în Israel, Italia, Austria, Franța, Germania, Republica Moldova, Venezuela, până în 2007, când și-a încetat activitatea. În dificila perioadă comunistă, dificilă mai ales pentru orice formă de gândire și manifestare personală, a luat totuși naștere, la Muzeul Național de Artă al României, între 1985-1987, din inițiativa subsemnatei, Studioul Artele Plastice și Dansul, pe Calea Victoriei 49-53. Un muzeograf prezenta o mini-confe rință, pe o temă care îl pasiona în afara obligațiilor din muzeu, conferință citită expresiv de un actor și însoțită de imagini proiectate pe un ecran, iar un coregraf, fie singur (Raluca Ianegic), fie însoțit de câțiva dansatori (Ioan Tugearu, Vera Proca Ciortea, Adina Cezar și Sergiu Anghel, Alexa Mezincescu, Rose Marie Bot Stocec), construia un mini-spectacol înrudit cu tema propusă de istoricul de artă. Aveau atâta nevoie toți acești oameni să se poată exprima liber, încât toată lumea lucra gratuit. Se dădeau consecutiv câte 5-6-7 spectacole și Muzeul încasa bilete de la spectatori. Acesta din urmă era motivul pentru care era îngăduit studioul.
Peisajul coregrafic s-a schimbat radical după 1989, când inițiativele particulare au trecut pe prim-plan și dansul contemporan și-a revendicat drepturile. Atunci, Vava Ștefănescu a înființat Centrul Multi Art Dans (MAD), din 11 iunie 41, care, între 2000 și 2003, a devenit o adevărată platformă deschisă unor manifestări îndrăznețe pentru acea vreme și a unei gândiri interdisciplinare. Cosmin Manolescu, în cadrul Fundației Proiect DCM, a creat un spațiu instituțional pentru dans contemporan și anume Centrul Inter Național pentru Dans Contemporan, care a funcționat între 1997 și 1999 la ARCUB (Artă Cultură București), în Batiștei 14. Ioan Tugearu a înființat în 1990 prima companie de stat de dans, care a funționat în cadrul Centrului Cultural Tinerimea Română, pe Johann Gutemberg 19, unde au montat Ioan Tugearu, Miriam Răducanu și Raluca Ianegic și care a fost preluată în 1993 de Sergiu Anghel, dar din păcate desființată abuziv în 2007. Raluca Ianegic a înființat în 1993 Centrul de expresie artistică „Raluca Ianegic“, la Teatrul Odeon, pe Calea Victoriei 40, conceput ca un spațiu de cercetare, experiment și relaționare cu alte zone creative, și unde au văzut lumina rampei câteva dintre experimentele gândirii sale coregrafice. Tot în acei ani fierbinți, în 1992, dansatorii Irina Costea, Florin Fieroiu, Cosmin Manolescu și Mihai Mihalcea au fondat Grupul Marginalii pe Mihai Eminescu 89, cei patru alternând în rolurile de coregrafi și de dansatori în suita de spectacole pe care le-au conceput până în 1998, când fiecare și-a conturat propriul său drum. Și, în fine, în 2004 a fost înființat Centrul Național al Dansului București, în cadrul Teatrului Național București, pe Nicolae Bălcescu 2, singura instituție publică de cultură de rang național creată pentru a gestiona și promova dansul contemporan. După o activitate intensă de cinci ani, CNDB și-a pierdut însă sediul din clădirea Teatrului Național și din 2013 funcționează într-un spațiu închiriat, în Sala Stere Popescu din Bulevardul Mărășești 80-82, unde și-a continuat spectacolele experimentale de artă contemporană și și-a alcătuit o arhivă a dansului de o valoare inestimabilă, așteptând încă, în anul de grație 2022, mutarea în Sala Omnia, alocată CNDB din 2016. În România, soarta dansului rămâne în continuare precară.
Proiectul CORPURI ȘI POVEȘTI (IN)VIZIBILE are și unele scăpări. Era greu să fie altfel. Dar una dintre ele se cere remediată cu prima ocazie: inexistența numelui Verei Proca Ciortea, care a fost o dansatoare și un coregraf de mare valoare și inventatorul unui sistem de notație a dansului, care i-a adus recunoaștere internațională. Oricum însă, acest ingenios proiect este o reușită, deoarece, așa cum comentează coregrafa de dans contemporan Simona Deaconescu în una dintre aceste plimbări performative, dacă ea poate astăzi să aibă un spațiu unde să repete, unde să-și facă audiții pentru a-și alege interpreții și pentru a-și construi spectacole pentru turneele din străinătate, acest lucru este posibil pentru că atâtea generații de iubitori și creatori de dans s-au dăruit trup și suflet acestei arte.