Poeți italieni de azi

Poeți italieni de azi; mai exact, considerații asupra a peste două sute de creații a 67 dintre ei, traduse de Luiza Macadan, cu prezentări bio-bibliografice în patru mici volume publicate la Editura Eikon: Mâna scrie sunetul, 2014, În corp de val, 2017, Lido, 2018 și Mers pe sub cer, 2019. Primul reproduce titlul cărții de debut a lui Marco Conti; În corp de val este luat de la Franco Mazzoni; următorul i se datorează lui Luca Raul Martini, iar ultimul a preluat fără adjectiv versul lui Michele De Virgilio, mers frumos pe sub cer.

Dincolo de meritul pionieratului, trebuie remarcată calitatea tălmăcirilor, fără abateri semantice sau distorsiuni tonale. Altfel decât se poate spune despre culegerea Poeți italieni din secolul XX a lui Marin Mincu, care a lăsat nu toate, dar destule inexactități și după ce i se atrăsese în prealabil atenția asupra lor. Așa că nu au versiuni în română pe măsura valorii lor autori născuți spre/la începutul secolului trecut, așa cum avem acum, grație poetei Eliza Macadan, pentru cei lansați în ultimele cca șapte decenii.

Subtitlul primei culegeri a acesteia, Elecțiuni afective de poezie italiană contemporană, este potrivit și pentru următoarele. Lăsându-se condusă doar de propriile preferințe, antologatoarea a evitat departajări și etichete încă riscante, în ciuda sugestiilor datorate criticii de întâmpinare, prefețelor, chiar și sumarelor unor florilegii apărute în ultimii ani; mai ales celor alcătuite de poeți precum Franco Loi, Davide Rondoni, Franco Manzoni, Daniela Marcheschi, Alessandro Moscè… De dragul lecturilor bune, nu doar pentru a fi la curent cu noutățile, merită cunoscute eșantioanele extrase de Eliza Macadan de obicei dintr-un volum reprezentativ ori din ineditele primite amical de domnia sa.

La transpunerea în alte graiuri, cel mai mult pierd poeziile cu sintaxa complet destructurată, neputând fi recreat fundalul sonor al originalului (fie el armonios-muzical ori bolovănos) asigurat de sonoritatea vocabulelor și de cadența frastică. În volumele sus-citate nu găsim cazuri-limită, dar multe ce se abat programatic de la punctuația normativă și de la discursivitatea standard. Joc verbal devoalat de Pierangela Rossi: Cuvinte clare cuvinte obscure/Are poetul./Când frazează/Exagerează cu maniera./Dacă vorbești sau nu cuvintele tribului/Nu depinde numai de el./Unii spun/Are acces la alte/Stări straturi de con știință/Eu cred că sunt intimi./Că scrie autoreferențial/Sau nu mereu e un vorbit/crucificat pe cuvinte lucruri. Carlo Alberto Sitta, poet mai demult experimental, reprezintă categoria celor care întrerup fluiditatea concentrând idei și imagini incongruente. Nu întâmplător una dintre poeziile lui are drept motto un vers al lui Paul Celan. Și mai eliptică, cu treceri bruște de la o viziune la alta sau îmbinări-surpriză este lirica lui Milo De Angelis: Când mușcă/e o singură rafală de la temele/de vacanță până la apa sfințită și nu poate fi aruncată: cui îi este/sete să bea. … („Când mușcă“). Criptic este și Marco Bellini în dialog cu un interlocutor nenumit, neevocat. Dar ceea ce surprinde dincolo de vitalitatea genului liric, cultivat în mai toate zonele geo-culturale ale Italiei, este singularitatea vocilor, și când tematica ori ingredientele sunt similare. Curentele de gândire actuale, ilustrative pentru poziția etică, nu doar poetică, asumată individual, creează și ele afinități, asemenea referentului comun: cotidianitatea.

O mare parte dintre cei selecționați au tradus/traduc intens din alte limbi de mare sau de restrânsă circulație. Aceeași sau ceilalți fac și metaliteratură, ziaristică ori abordează, alături de genul liric, proza și/ori teatrul, sau chiar texte pentru teatru-dans (ca Rita F. Florit) etc. Iar poeții care exercită diverse alte profesii nu le-au lăsat în afara versurilor. Era de așteptat ca în poezia lui Amedeo Anelli, prezent într-o pluralitate de domenii precum cel filosofic, să se regăsească proiecții metafizice. Pentru avocatul Corrado Begnini, un proces la tribunal este motiv de reflecție: „Dă-l tu pe vinovat greșelii, […] arată exact faptele,/silabă cu silabă, formează tu rațiunea/inconștientă de legile care o neagă. Poezia lui introdusă de întrebarea: Ce este acest adevăr care ne vine/drept în frunte ca o acuzare? se continuă cu: Numai așteptarea aici are titlu de lege/stai în fața pragului,/nu-i cale de scăpare/de această justiție care se gândește numai la ea însăși, pentru ca în final, la o nouă interogație (care egalitate în fața legii?), să se constate că: În jurul unei norme se învârte adevărul. Comentând apoi citirea sentinței judecătorești, avocatul-poet conchide: Durerea este adevăr, tot restul e dubiu. Pentru el, existența însăși pare o sentință: … Ce crimă ispășim fără să o comitem?? Din care mușcătură va veni iertarea?

Din colecția Luizei Madacan nu putea să lipsească nici reificarea generalizată din lumea modernă, denunțată de Guido Oldani: conviețuirea noastră e una a dezacordului/care se gripează și se înfundă cu zgomot,/noi și lucrurile ne facem mai răi unii pe alții./și de la globalizare ne-am încâlcit/dar bubuie, ca un tanc adevărat,/computerul bani virtuali/și peste florile sentimentelor noastre/cântă și dansează cu cizme în picioare. („Societatea lichidă“) Denunț încredințat termenilor de comparație, aceiași ca și pentru predecesorul lui, suprarealistul Alberto Savinio, marcat, și ca pictor, de expansiunea obiectualului. O stare de spirit asemănătoare degajă poezia Miei Lecomte, „Ikea“: viața este o mașinărie de materie organizată/detalii care nu lasă ieșire albastrului. Resemnat, și Fabrizio Dall’Aglio constată: Iar inima se contaminează de lucruri. Ei nu sunt singurii care acuză lipsa răgazului și spațiului pentru a trăi realmente. Este impresia lăsată și de enumerările seci, sacadate ale lui Nicola Manicardi: tv închis/pianul închis/impozitele niciodată deschise/Sertare sigilate/amintiri baricadate/hârtii scrise de un stilou care lăsa urme. Când nu-și construiește propozițiile pe litote, și Guido Mattia Gallerani flagelează cu enunțuri tipic publicitare: Firmă serioasă de modele/recrutează poete aspirante//minimum „Nuovi Argomenti“ pentru postul de îngrijitoare ale autorilor/în festivaluri, întâlniri și evenimente/deschizându-li-se posibilități de carieră/cu apariție, fotografie și notă critică/într-un cunoscut săptămânal de profil/se cere prezență plăcută și rochie de seară.

Plasticitatea unor aspecte redă proporțiile dezolării: se adeverește profeția: cine pleacă nu se mai întoarce/… aș vrea să pot fugi,/au închis porțile, observă Francesco Margani. Și tot el: Orașul bătrân se golește în fiecare zi/ca o gură știrbă,/pierde oameni și case/e în agonie de ani de zile. Neajunsurile societății moderne îi obsedează pe acești contemporani ai noștri: poluarea industrială (Eleonora Rimolo) ori radioactivă (Clery Celeste), mafia, prostituția infantilă: Miroase a bordel colțul de piață/în timp ce perdeaua roșie, la fereastră,/privește trecătorii/și copila sângerează de vise,/Sofia … a scris, ca poet, Giuseppe Manitta, cunoscut nouă grație volumului din 2017, Mihai Eminescu și literatura italiană. Francesca Serragnoli nu îi lasă deoparte nici pe cei care Aproape că nu știu/cum te îmbraci să ieși în lume/cum se așează un fular/sau cum se cere nota la restaurant./Țipă la telefon/pentru că sunt sunați rareori. („Acelea sunt persoane“) Știe că Sunt atâția oameni triști pe stradă/și nimeni nu-i oprește; așa începe una dintre poeziile ei fără titlu.

suferințe dublate tot mai mult de dramele umilitoare ale imigranților, irupte și în literatură: dărâmarea unei tabere, unde trăiesc bărbați femei și copii, a consemnat Cristina Alziati, s-a făcut asigurându-se cetățenii printr-un afiș că nu a fost abandonată nici o felină de cei „care folosesc români și alte etnii/ca să vâneze șoarecii“. Uneori nume străine sau un mic indiciu sugerează condiții, situații: copil moldovean și chinez/recunoscători limbajului cifrat/al matematicianului renascentist. Fabiano Alberghetti dă glas unui Gheorghe, 21 de ani, din Craiova, care s-a chinuit să învețe italiana, pentru a nu fi luat drept prostul satului//sau numit cerșetor în fața vreunui ghișeu, dar și bucuriei lui Corneliu, 24 de ani, din Târgu Mureș pentru care Fluturașul de salariu/este dovada că pâinea pe care o mănânci e câștigată … /nicio suspiciune acum, că ai trăi pe spinarea cuiva („Primul loc de muncă pe o nouă durată îmi arăta“). În opt rânduri a sintetizat Antonio Nazzaro experiențele expatriatului: tăcerea/atâtor limbi/privirea/atâtor orizon ­turi/singurătatea/fiecărui loc/să mesteci pământ și apă/să fii emigrant/nu are sfârșit. O frântură de Italie a fost decupată de Alberto Bertoni: Afară cu toți puținii creștini/iar orașul e al celorlalți/grupați în parcuri/– ucraineni, islamici, africani. („Nori fără ploaie“) Extinzând discursul la planeta deformată de indiferență/unde mieii au ochi neîncrezători și frică/de mamele clonate și de lumina orbitoare a focurilor inteligente ale dronelor/ („Crăciun care întârzie), Annamaria Ferramosca găsește de neînțeles fluviul celor uciși/insulta de neoprit adusă pământului. („Invitații“)

În panorama liricii italiene actuale și-a păstrat însă vechiul loc poezia intimistă. Introspecția duce uneori la autoculpabilizare: de mine însumi am fost trădat (Giancarlo Sissa, ciclul „Constelația leagănelor“); jefuită de zilele mele numai de mine (Fosca Massucco într-un grupaj fără titlu); după Sandro Montalto, îndârjit recenzor al lui însuși („prolog), Căința nu ajută la nimic … /Plăcerile sunt amintiri/ale trecutelor angoase nerezolvate … /în timp ce dintr-odată/– Iată! – durerea se eternizează („În mlaștina sensului“). I se alătură Antonio Bux: asaltat de prea multe amintiri/care nu mă fac fericit … („Zborul amintire“) Anxietatea, speranța vană o urmăresc pe Alessandra Pellizzari, lebădă rănită („Cuvântul bate măsura trăirii“), dar și dorința de autentic, de firesc: Iubesc popoarele care visează existența, vinul aromat, șansonete și vremuri/ … Mâinile care caută aerul lucrurilor mărunte. („spre capcanele efuziunii“) Tot așa, Francesco Belluomini: obstinat urmăresc utopia normalității. („Contemporaneitatea Subsumată filonului este și tema solitudinii, a incertitudinii sau a temerilor din prelungite așteptări: Sunt o femeie obosită, fără curriculum … , nu sunt în stare să-mi țin de urât… și Lucește ca o cușcă viitorul meu … ne spun trei compoziții diferite ale Francescăi Serragnoli. Tot ce a deprimat viața celor drepți/ …// este pentru Rita Pacilio (interpretă de jazz, între altele), acolo, în locul cel mai îndepărtat al singurătății. („2“) În privința crizelor cuplului, Lina Salvi nu dă amănunte, nu face aluzii; numește doar efectul: Cunosc răul, ceea ce ai lăsat. („Să treci de această seară“) Neresemnată în fața banalității nimicului („Timp de rezervă“), Silvia Rosa inserează replici sulfuroase: – Spuneai de curaj,/e-adevărat, dar și ura,/știi, e un imbold/stimul propulsator/să nu cedezi/– cât este ură e speranță – /să nu uiți,/e de-ajuns să înlocuiești cuvântul iubire/consumată și blestemată/în această horă dublă/de vocale, un cerc, un nod/repetat până la eu//și e din acest timp de rezervă,/și cu aceeași intensitate de la-nceput,/pe care acum o fac cu grijă:/să te urăsc, să te dezamăgesc cu bucurie (a mea),/să te las prizonier al prezentului identic ție, imobil,/să te resping astfel din nou din viitorul meu. („Timp de rezervă“)

Predispoziții, umori de pus în oglindă cu ale altora. Dacă Marco Conti revine, și nu o dată, la imaginea părului iubitei (păr de scântei în „Nemulțumirea degetelor“), Luca Ariano, pentru care toate femeile sunt frumoase, nu uită de zâmbetul acela încrucișat pe stradă („Plimbare pe străzile din Lomellina“) și nici de zâmbetul acela de femeie urmat de ultimul sărut de adio. („De ce tremuri Fiulin/la tunetele unei furtuni?“) Alessandro Moscè creionează figuri feminine greu de uitat: Își ridică brațele subțiri fata/de la apartamentul de alături/care tremură de amor/și își spală părul înainte să iasă […] sau barmanița din gară, cu părul blond și coadă de cal, venită din Est/din țara Papei. Tot el înregistrează însă și pierderea atracției pentru amica sa: Visez un suflet/de luat în grijă,/un suflet convalescent. („Un suflet convalescent“) Numeroase ocurențe are și tema părerilor de rău: iubirea pierdută nu se mai întoarce, citează Giovanni Ibello. („Zece“) Rita F. Florit nu ocolește nici registrul patetic: Caută în adânc vei găsi rana/de a trăi cu inima devorată …. sună un incipit exemplificator, ca și următorul: Îmi torturez versul/într-o mie de pâraie mă lichefiez/nu știu decât să gem și să tac/ .. gloatei“) Căutarea credinței în deruta psihică ajunsă în pragul sinuciderii, când sufletul dispare dacă durerea-i deplină, scoate în evidență repercutantul volum cu titlul care trimite la biblicul „Lechitiel“, al lui Andrea Bassani: Se întâmplă să conduci ateu/și să-i vorbești Mariei,/spunându-i Mamă,/să te rogi fără să știi cum se face/dar știind că plângi pentru ceva nou;/să țipi dincolo de stelele care nu vorbesc,/dincolo de constelațiile mute:/ arată-mi fața ta!

Erotismul frust, banalizat în beletristica dezinhibată de peste șase decenii de revoluția sexuală, i-au sugerat lui Franco Manzoni și zece scurte inedite, din care cităm: […] în corp de val/tremură polenul meu//către prospețimea/simțirii tale arzânde/genunchi mâini ochi nisip/toate se amestecă în aer/murmurând la reverberația sânilor/neliniște furie ca garnitură/în timp ce îți mestec buzele. („În corp de val“)

Amintirile, subiect de veche dată, îmbogățesc și ele tabloul general. Cu confesiunea: Sunt singur, bunicule, începe Alessandro Moscè să-și evoce primii ani de viață. La sfârșitul secolului XX, secolul singurătății absolute, Milo De Angelis mărturisește: încep să convoc umbrele. Una dintre ele îi apare într-o tăcere de spitale, când timpul își revelează marile paradigme. Și mai evaziv, în „A fost o aniversare, la început, desigur“, după un prim a fost, reluat de câteva ori, se constată: În chipul îmbătrânit al unei femei,/lumea întreagă se ofilea.

Reveriile aduc adesea în prim plan ființe tutelare ori doar cândva tutelare: ale lui De Angelis, poet al despărțirilor și al pierderilor ( … Adio amintire de nopți/ senine. Adio zâmbet larg …), de exemplu. Emilia Barbato contrapune unei imagini trecute prezentul, la căpătâiul mamei pe patul de spital: tresaltă de râs luminile când împlinesc treisprezece ani,/unde sunt acum?/Îți amintești anii simpli care străluceau?/Azi totul/e incert, așteptarea e pedeapsă și disciplină. Suita de poezii fără titlu, din care am citat, poate fi juxtapusă imaginii tatălui alb total memorial (Alberto Bertoni, „Ricordi di Alzheimer“) ori a părintelui împuținat, umilit de boală al lui Pasquale di Palmo: Tot mai slab și pierdut cu ochii aceia/mici implori un sfârșit, un început/care să te poată salva de un alt ictus … Climaxul înregistrează semnele degradării (Eu devenit tatăl tatălui meu./Tu devenit fiul fiului tău./Te spăl te hrănesc/te îngrijesc.) și despărțirea: Pleci fără nici un cuvânt/de adio… Separarea este resimțită cu adevărat ca un sfârșit, un început: Acum mai ești/e rândul tău, tată,/să mă veghezi din înalt/să-mi ghidezi pașii/ca atunci când eram copil“. Pentru Anna Ruchat, excavatorul memorie/își lungește ghearele și sapă/între tine și prezent/gropi de panică/lăsându-te singură/și îngrozită/acolo unde fiecare lucru din viață/e numai o umbră.

Unii dintre cei 67 de autori au lăsat în schimb să se vadă cum se raportează la condiția de scriitor. Andrea Bassani nu lasă în subtext, ca majoritatea, comparația cu tradiția, ci o divulgă: Eu te voi folosi doar/ca să respir versuri antice/pe care din când în când/condeiul meu le regretă. („LXXVI“) Giancarlo Pontiggia își ia rămas-bun de la publicul său: … Adio, cititorule, te las/în bune mâini, în somnul rimelor, și-n ale lor/umbroase frământări. Nu se îndoiește de feedback, deși, stilistic, s-a distanțat de antecesorii ermetici. Se deduce din replica lui la cea mai cunoscută creație a lui Salvatore Quasimodo, căreia, circular, ultimul vers îi servește și de titlu: Și-i imediat seară“: Fiecare stă singur/pe inima Terrei/și-i imediat seară. Iar pastișa lui Pontiggia: Dai nas în nas/cu praful unei dimineți,/și e întunecat, vezi, e întuneric//deja e seară. În puterea salvifică a poeziei crede Elio Grasso, ca și Mariastella Eisenberg, pentru care tancuri de cuvinte atacă lumea ca să o însenineze. Lia Lecomte se întoarce cu uimire nostalgică la vremea când, școlăriță, făcea primele încercări. („Diplomă“ ) Suntem în mâna cuvintelor, pare că se teme Margherita Rimi, cea care i-a dedicat o altă poezie Anei Blandiana; Haideți, citiți, îndeamnă Daniela Marcheschi, vedeți de nu în minte/și în corp poezia/o găsiți. Sentențios se pronunță Amedeo Anelli: Ca să faci Artă și/Critică de Artă/e nevoie de tot/și nimic nu-i de ajuns în „Contrapunctus V“, după ce în precedentul, afirmase: Dar poetul e dincolo/de scriere/în scriere/către om/către lucru în neîmplinirea/deplinei umanități/a multor căi/a lucrului însuși“. Marco Conti nu uită de lupta cu limbajul: abia atingând cuvinte/pagini peste pagini îndrăznind/versuri nepăzite … („Nemulțumirea degetelor“). Nici Sandro Montalto: Am cheltuit ore de viață netrăită/– sau sublimată – ca să dau formă de cuvinte/complexelor sinapse ale memoriei,/am condamnat la nemișcare clipe irepetabile … //Nu sunt decât un vreasc rece sub cenușă. TREBUIE SĂ-ȚI VINZI SUFLETUL/PENTRU O PAGINĂ SCRISĂ, recurge la majuscule Francesco Belluomini cu gândul la un vers pe măsură. („Dificultățile de a scrie poezie“) Nu altfel se poziționează Lucianna Argentino: Multe femei în mine dar un singur poet/multe cuvinte dar numai o privire superstițioasă/caută un dumnezeu milos/care să ierte răul pe care mie mi l-am făcut. Luca Raul Martini își revelă și relevă profesiunea de credință prin opoziție: citesc poeți terminali/întâlniți în documentare sobre/compilatori înfocați/de abecedare scheletice/făcuți și smintiți/aleg în cele din urmă/o singură formă a cuvântului/cea rămasă în bufnitura/celui care cade/în adâncul sinelui/una dintre cele o mie și una/de nimfe ale lui monet. („Testament I“) Pentru Giovanni Ibello, Poezia pe care nu reușesc să o spun/e un gâlgâit de sânge, iar Umberto Piersanti, candidat la Nobel în 2005, a decis: Ori versuri ori inversuri/eu mă întorc la voi în evul/ăsta care delirează: sunteți/chiar vinul ce nu minte și flacăra/ce arde în dimineața rece. („Ori versuri ori inversuri) Spre deosebire de toți, sceptic, Filippo Ravizza măsoară arta cuvântului cu forța distrugătoare a destinului: … poezia,/cuvântul, ca un zid care nu/stă în picioare, un adăpost care dispare,/ne lasă singuri în noapte.

Multe alte sugestii prilejuiesc autorii îndrăgiți de Eliza Macadan; toți, nu doar cei mai-sus menționați. Indiferent de cum se vor plasa, în timp, pe scara axiologică, fiecare dintre ei își are de acum un loc în Parnas.