Cartea mântuirii

Trenul spre Samarkand este povestea unuia dintre detașamentele de copii îmbarcate în „trenurile lui Dzerjinski“, cumplitul personaj al istoriei care, în calitate de șef al poliției secrete sovietice, a înființat Gulagul și a pus în aplicare conceptul de „teroare revoluționară“. Felix Dzerjinski însuși trece prin pagini, aparent ca vagă referință, în fapt un personaj pus nu numai în umbra terorii pe care a inițiat-o, ci și în lumina salvării unor copiii din cumplita foamete de la începutul anilor ’20 prin politica împotriva vagabondajului. Deev, personajul central al romanului, are profilul asemănător cumplitului nobil polonez convertit la comunism, fiind deopotrivă ucigașul a sute de oameni, poate chiar al unora dintre părinții copiilor ajunși pe străzi și supuși foametei cumplite, dar și salvatorul copiilor din tren. Delirul în care intră în deșerturile Turkestanului îi repune în fața ochilor faptele cumplite pe care le-a săvârșit, inclusiv uciderea unor copii, în raport cu care își construise o platoșă de protecție axată pe o justificare simplificatoare, specifică acelor ani ai regimului comunist: „Ceaianov mi-a spus mai târziu că am împușcat în noaptea aia niște viitori bandiți și hoți. Ai făcut bine că i-ai împușcat, zise. Oricum s-ar fi transformat în infractori și ar fi pierit în închisori și lagăre, iar până atunci n-ar fi adus decât necazuri oamenilor buni“ (p. 402). Când valurile de vină revin, ca în visele lui Ivan cel Groaznic, Deev sugrumă Moartea pentru viețile de copii pierdute în săptămânile parcurse spre Samarkand, dar, mai ales, pentru cei care îi bântuie liniștea pentru viețile luate, trecând ca vagi siluete prin nisipurile fără margini, la care se adaugă numere mai mari sau mai mici, întregul război pe care îl somatizase atât de elocvent unul dintre cele mai bine construite personaje, copilul autist Zagreika. În mintea lui Deev, aflată sub platoșa explicațiilor ideologice, faptele bune ale dușmanilor de clasă nu găsesc consistența cognitivă în procesele simplificatoare, în justificările unui parcurs care îl surprinde și pe el. Solidarizarea tuturor pentru salvarea copiilor e, de asemenea, o sursă de disonanță cognitivă în mintea lui Deev. Propriile sale porniri, determinarea sa în a duce la îndeplinire un ordin care nu prevedea atingerea vreunei cote minimale de vieți salvate, îl derutează, îl destabilizează, îl determină să se îndoiască de sine. Fațetele diferite ale vieții, perspectiva schimbată îl aruncă în acest proces al sâmburelui de conștiință rămas nealterat.

Trenul spre Samarkand nu este doar locul în care se adună criminali și victime, aparent învingători și aparent învinși, o întreagă istorie a anilor grei, cumplita patimă a sângelui și dorința puternică de salvare – prin aceste contraste, romanul scris de Guzel Iahina este, poate, cel mai autentic rusesc dintre toate romanele contemporane traduse la noi –, ci și locul mobil, fluid, în care se construiesc și se consolidează generațiile viitoare. Povestea Guzelei pleacă, la fel ca în celelalte romane, de la puternice referințe biografice: bunicul ei este unul dintre supraviețuitorii din trenurile lui Dzerjinski. Această salvare avea să-l atașeze definitiv și irevocabil de valorile comuniste. Dar, în ciuda acestor spații pe care le traversează „ghirlanda“ (numele pe care îl primește trenul lui Deev), în ciuda unor spații mai largi ale literaturii ruse pe care le străbate romanul, amintind în paginile de final de proza lui Cinghiz Aitmatov, prin al cărui teritoriu kîrgîz se târăște și trenul în cauză, lectura parcurge drumul sacadat al unei literaturi care provoacă la ample procese de conștiință, oprind pentru alimentare în bogata gară Dostoievski. Iar ceea ce va deveni ingredientul care va fi servit în porțiile ce vor însoți ulterior drumul va fi mântuirea, fie chiar a celor mai cumpliți ucigași, sau măcar șansa care le poate fi dată, ca-n parabola lui Grușenka din Frații Karamazov. Dacă dat este frumuseții să mântuiască lumea, atunci acea lume plină de păcate, pe care istoria o prezintă în lumina unui maniheism științific înrădăcinat în oameni, are șansa ei. Guzel Iahina ne îndeamnă să privim cu circumspecție notele categorice ale istoriei, să ne maturizăm ca societate și să recunoaștem păcatele și crimele din istoria comunităților noastre naționale – ce mult îi lipsește literaturii române această perspectivă! –, să le trecem, sine ira et studio, în seria de povești întemeietoare și să discernem, în amplul proces de diluare a binelui și răului, în chiar inversiunea lui sub presiunea ideologiei, în firul care duce la salvare, nu la condamnare. Literatură a condamnării s-a scris. Acea literatură are drept justificare nevoia de dreptate. Dar literatură a mântuirii s-a scris mai puțin. Justificarea ei e o iubire mai presus de crimă, mai presus de formele de manifestare a schizofreniei societăților, în special în regimurile totalitare. Orice lector fariseu l-ar putea condamna pe vameșul de suflete Deev. Personajul colectiv din trenul unic, pornind din Kazan, din Povolgia atinsă de foamete, spre sudul îndestulat și cald al Turkestanului, în Samarkand, ne oferă această lecție a iubirii mai presus de dreptate, a mântuirii mai presus de condamnare. De aceea, cred, Trenul spre Samarkand e înainte de toate un roman al mântuirii. Iar mântuirea e mai presus de orice ideologie.