Traducătorii de texte non-literare sunt, adeseori, puțin cunoscuți și locul lor într-o eventuală istorie a traducerii este nesigur, și asta cu atât mai mult cu cât, fiind specialiști într-un anumit domeniu, ei nu traduc sistematic, ci ocazional pentru a deschide mai mult un orizont științific sau tehnic deja conturat. Și totuși, gestul prin care un specialist dintr-un domeniu devine traducător pentru a contribui la lărgirea acestuia nu este unul de excepție și întâlnim acest fenomen pe tot parcursul secolului XX și, chiar, mai înainte.
Într-o succintă și fugitivă panoramă am putea reține câteva date reper: în 1916, istoricul Nicolae Dașcovici traduce Contractul social de Rousseau, reeditat în 1920; în 1919, folcloristul și etnologul Tudor Pamfile traduce Pagini vechi de vieață moldovenească de Wolf Andreas; în 1929, juristul Gheorghe Alexianu traduce Cetatea antică de Coulanges; în 1938, medicul Lucian Bologa traduce o lucrare de microbiologie; în 1943, filosoful Nicolae Bagdasar traduce parțial și publică o antologie de texte filosofice; în anii 50, arhitectul George Matei Cantacuzino și echipa sa inițiază traducerea tratatului lui Vitruviu, finalizată de continuatori în 1964; în 1975-1976, Emil Vespremeanu, doctor și cercetător în ecologie și oceanografie, asigură controlul termenilor de specialitate pentru cartea lui Edouard Bonnefous Omul sau natura?, apărută în același an; în 1984, Istoria naturala a lui Buffon este tradusă de literații Mioara și Pan Izverna; în 1997, psihologul și universitarul Vasile Dem. Zamfirescu traduce parțial și coordonează echivalarea terminologică pentru Vocabularul de psihanaliză și, mai târziu, pentru integralele Jung și Freud. Această listă ar putea continua și pentru alte domenii.
Ne oprim însă, în cele ce urmează, doar la arhitectură și la medicină, pentru a ilustra relația specialiștilor non-literari cu traducerea și, implicit, cu evoluția limbii române, cu îmbogățirea culturii române, fie ea umanistă, artistică, științifică sau tehnică, și a pune în lumină interesul lor pentru progres.
Când în 1890 ia ființă revista Analele architecturii și ale artelor cu care se leagă, prima publicație „specială“ de arhitectură, directorul acesteia, arhitectul inginer I.N. Socolescu (1856-1927), pune destul de repede problema unui Dicționar de termeni speciali întrebuințați în arte și construcții. Este vorba de un instrument „important“ și „util“, ce urmează a se constitui prin colectarea și discutarea cuvintelor propuse de către oamenii „speciali“, „tehnici“,„competinți“, pentru a selecta, dintre acestea, „termenii cei mai raționali de întrebuințat“ (Socolescu, 1891, II, 1, 12).
Deși coloana rezervată dicționarului nu este prezentă în fiecare număr, preocuparea pentru ceea ce se va numi mai târziu o „terminologie“ de arhitectură este vizibilă pe tot parcursul scurtei existențe a acestei reviste care apare între 1890-1893, cu câte douăsprezece numere pe an. Putem observa astfel tatonări și ezitări între o variantă și alta a unui cuvânt, între un sinonim și altul, începând chiar cu termenul cheie care dă denumirea acestui domeniu artistic, tehnic și științific deopotrivă. Acesta cunoaște formele architectură, arhitektură, arhitectonie, maimărie, arhitectură, iar actualul termen arhitect are printre strămoși cuvinte precum arhitecton, arhitector, maimar, maimarbașa (cu sensul de arhitect-șef). Este de reținut, în ambele cazuri, valoarea neologică a termenului actual, impus în detrimentul cuvintelor mai vechi de origine greacă și, respectiv, turcă.
Pentru a vorbi despre un edificiu, se folosesc cuvinte ca zidire, clădire, edificiu, local, construcție (cu varianta construcțiune), ultimele trei împrumutate din franceză, lucru firesc, dacă ne gândim că mare parte din arhitecții epocii (Dumitru Berindei, Al. Orăscu, Ion N. Socolescu, Gheorghe Mândrea, Ion Mincu, Dimitrie Maimarolu, Ștefan Ciocârlan, Grigore Cerkez, George Sterian), mulți dintre ei prezenți și în revistă, s-au format la École de Beaux Arts de Paris sau au fost premiați la concursuri organizate în Franța.
Pentru a traduce termenul francez façade, se ezită între faciadă, fasadă. În același spirit, se observă fluctuații între transversal și în curmeziș, între în lung și longitudinal, între știință și sciință, între objecte și obiecte, între pont și pod, între fer și fier, iar actualul traducere este concurat de mai vechiul traducție.
Și fiindcă veni vorba despre „traducție“, arhitecții români formați la Paris (dar cunoscând bine și arhitectura italiană, germană, vieneză, elvețiană etc.) citesc și citează din volumele despre arhitectură semnate de Reynaud, Rondelet, Visconti, Viollet le Duc, Gailhabaud, dar și din cărți despre artă, literatură, știință, filosofie, care îi au ca autori pe Charles Blanc, Auguste Comte, Edgar Quinet, Sulzer, Victor Cousin, Laborde, Humboldt, Ampère, Laboulaye, Taine, Planche, la care se adaugă clasici vechi și noi (Ciocârlan, 1890, I, 1, 5). Cum adeseori intertextul arhitectural este citat în limba română, arhitecții care și-au făcut o datorie de onoare din a-și da concursul ca „speciali“ la cunoașterea și recunoașterea arhitecturii drept domeniu distinct, îmbracă ocazional haina traducătorului și transpun în română cutare paragraf, cutare idee din arhitecți, istorici și lexicografi străini. Putem vorbi de traducere, dar și de parafraze și amenajări ale unor scurte texte din Daniel Ramée, Histoire générale de l’architecture, Maurice Seigneur, Encyclopédie de l’architecture, Charles Bauchal, Nouveau dictionnaire historique et critique des architectes français, E. Barberot, Histoire des styles d’architecture : dans tous les pays depuis les temps anciens jusqu’à nos jours, Laborde, Rapport sur l’application des arts à l’industrie, Antoine Elex, Cours élémentaire de dessin, Raoul Rochette, Cours d’archéologie, Victor Cousin, Du beau, du vrai et du bien, Viollet le Duc, Dictionnaire raisonné de l’architecture française etc.
Arhitecții care au avut curajul de a lansa prima publicație de arhitectură, de a propune un dicționar de termeni specifici arhitecturii, de a face cunoscute, prin citări și traduceri, lucrări despre arhitectură și arte din alte culturi, s-au raliat și prin aceasta celor care „doresc progresul“, fie ei „oameni speciali sau amatori“ (Socolescu, 1980, I, 1, 1),
Dintre numeroasele exemple de specialiști, deveniți ocazional traducători, am ales pe acela al medicului Valeriu Lucian Bologa (1892-1971), care își însoțește traducerea cu observații și comentarii, păstrând totuși un rezonabil echilibru între poziția de „special“ și cea de traducător. Medicul Bologa traduce, în colaborare, o lucrare celebră, pe atunci, a lui De Kruif, Microbe Hunters, apărută la Harcourt, Brace and Company în 1926. Bologa este cunoscut nu doar ca medic, ci și ca istoric al medicinii și fondator al școlii de Istorie a medicinii din Cluj. A cercetat istoria medicinii românești și universale, a scris lucrări despre istoria medicinii românești din secolele XIX-XX. Activitatea sa în acest domeniu este impresionantă: reprezentare instituțională, publicații, conectare la Occident. Între 1949-1971 a fost președinte al Societății internaționale de istoria medicinii, iar în 1971 este laureat al Academiei Naționale de Medicină din Paris. A condus Biblioteca de istorie a medicinii și a întemeiat colecția muzeală de istorie a medicinii și farmaciei din Cluj.
Printre lucrările sale se numără: Contribuții la istoria medicinii în Ardeal (1927), Începuturile medicinii științifice românești (1930), Contribuții la istoria medicinii din RPR (1955), Fapte și oameni din trecutul medicinii din patria noastră (1962), Din istoria medicinii românești și universale (1962), Istoria medicinii universale (1970), Istoria medicinii românești (Editura medicală, 1972).
Deși era un om prins în multe activități și pe multe planuri, Bologa își găsește timp și pentru „traducția“ unei lucrări de popularizare a microbiologiei, redată în românește cu titlul Vânătorii de microbi. Medicul ia, în mod excepțional, pana traducătorului pentru a face cunoscută importanța microbiologiei care „a schimbat știința medicală și a adus progrese în arta vindecării“, cum se arată în prefața volumului.
O notă a traducătorului, intitulată „Câteva lămuriri“, prezintă date despre autor și lucrare, despre succesul acesteia, care chiar în anul apariției, 1926, a ajuns la a șasea ediție epuizată, a fost tradusă în anul următor în germană, versiune care a cunoscut și ea șase ediții epuizate, totalizând 63.000 de exemplare. În mod firesc, „de atunci cartea a fost tradusă aproape în toate limbile civilizate“. (Bologa, 1938: 371). Autorul ei, născut în Michigan, cu studii de medicină și bacteriologie, a colaborat cu Institutul Pasteur din Paris, a predat la Universitatea din Michigan, a scris mai multe cărți pe teme medicale.
Bologa apreciază că, fiind scrise pentru nespecialiști, „Cărțile lui [Paul Hanry] De Kruif au un caracter literar, de popularizare […] totuși informația științifică și istorică din ele este precisă și completă.“ (ibidem). Traducătorul mărturisește că a procedat la o prelucrare a stilului american al autorului, puțin potrivit pentru cititorul european: „Originalul englez este scris într-un stil într-adevăr american. De aceea el nu este întotdeauna pe înțelesul cetitorului european.“ (ibidem). Drept model de adaptare la stilul european a folosit versiunea germană: „Traducătorii germani au ținut seamă de acest fapt și în versiunea lor au dat un text mai apropiat mentalității noastre. Fiind convinși că procedeul acesta este bun, am utilizat la prelucrarea noastră adesea și traducerea germană.“ (ibidem).
Fiindcă autorul american nu a trecut în revistă toți microbiologii care au contribuit la progresul medicinii, lăsând la o parte savanți francezi, germani, japonezi și români, medicul și traducătorul Bologa repară această lacună cu un apendice în care prezintă „Doi români vestiți vânători de microbi“, Victor Babeș și Ioan Cantacuzino. În calitatea sa de specialist în istoria medicinii, Bologa propune și o prezentare sintetică a precursorilor celor doi savanți români. Putem semnala ca o noutate sau o raritate, în materie de strategii de traducere, adaptarea stilului american la cel european, altfel spus, armonizarea stilistică și mentalitară a noului continent la vechiul continent, pe care medicul traducător o întreprinde din grijă pentru cititorul său. Și, dacă ne gândim că unul dintre microbiologii străini, prezentat de către autorul american, a depus plângere împotriva acestuia, socotim că prelucrarea europenizatoare realizată de Bologa și „colaborarea“ cu autorul lui sunt binevenite și îndreptățite.
Faptul că traducerea volumului american i-a dat prilejul lui Bologa să repare nedreptatea adusă unor mari cercetători face din această versiune românească a Vânătorilor de microbi o traducere-prelucrare reparatorie.
Clișeul arhitectului nedezlipit de planșetă și a medicului captiv în clinica sau în laboratorul său de cercetare sunt corectate de astfel de gesturi ale unor specialiști, care iau uneori pana traducătorului pentru a da deschidere domeniului lor, prin traducerea unor lucrări care merită cunoscute și de către cei avizați, dar și de către publicul amator.
Dacă luăm în considerare impulsul dat de oamenii „tehnici“ și „competinți“ la formarea unor terminologii, la afirmarea unor domenii noi, la evoluția limbii și a orizontului științific și tehnic, relația dintre „oamenii speciali“, preocupați de „cuvinte speciale“, și „traducție“ se dovedește a fi bună, folositoare, orientată către progres și civilizație. Un bun motiv pentru a-i evoca pe acești oameni speciali și a-i pune în lumina sensului mai nou și extins al cuvântului care îi definește: ieșit din comun, deosebit de bun, de valoros…
_________
* Referințe
Analele architecturii şi ale artelor cu care se leagă, Bucureşti, Tipografia Curții Regale, F. Göbel Fii, Pasagiul roman, 1891-1894.
De Kruif, Paul Henry ,1938, Vânătorii de microbi, trad. Lucian Valeriu Bologa și Lia Dima, „Câteva lămuriri“ de L.V. Bologa, pref. Ionescu-Mihăiești, Constantin. Cluj, Editura Lepage