Filmul multiplu premiat al lui Jane Campion, trei Globuri de Aur, pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun actor în rol secundar (Kodi Smit-McPhee) au completat o lungă suită de distincții internaționale, deși nu pare, este o ecranizare: este vorba despre romanul lui Thomas Savage. Regizoarea reușește un western aparte, nu doar psihologic, ci cu o detentă psihanalitică, cu o adâncime tragică, asemeni unei piese de Eugene O’Neill sau Tennessee Williams, dar fără prea multă vorbărie, cu un laconism încărcat de sugestii, cu un fundal peisagist de o frumusețe tulburătoare, aproape hipnotică. De la clasicele westernuri cu John Wayne ale infatigabilului John Ford, care au fixat un inextricabil tipar de masculinitate, la westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone și Sergio Corbucci care au adăugat aceluiași erou, cowboy-ul, un aer aproape metafizic, transformându-l într-un el desdichado solitar și silențios, sau la filme cu detentă marquesiană precum cel al lui Andrew Dominik, Asasinarea lui Jesse James de către lașul Robert Ford (2007), un drum lung a fost parcurs, păstrând însă inalterabile reperele fundamentale. Jane Campion ține modelul în fața noastră, dar el se încarcă de ambiguitate, foșnește neliniștitor, se refractă în cioburile unei oglinzi sparte pe care thrillerul și le dispută cu drama. În prim-plan îi avem pe cei doi frați Burbank, George (Jesse Plemons) rotofei, blajin, îngrijit, cumsecade, cu aparențele unui domn de la oraș purtător de papion, și Phil (Benedict Cumberbatch), exact opusul, uscățiv, cu o privire de laser, coleric, neîngrijit, dificil, un lider incontestabil. Imaginea preia reinvestite estetic toate aceste contraste, regizoarea este un remarcabil portretist, numeroase gros-planuri fixează aceste chipuri care vibrează de afectele ce le traversează. Cei doi frați sunt stăpâni peste unul dintre cele mai mari șepteluri din Montana – ne aflăm în anii ’20 în America secolului trecut, – amândoi celibatari, păstrând memoria vie a celui care i-a învățat să fie bărbați și i-a ghidat către edificarea acestui business profitabil, Bronco Henry. Relația dintre ei surprinde printr-un fel de delicatețe, răbufnirile sarcastice ale fratelui mai mare sunt totuși reținute, așa cum tonul extrem de politicos, aproape rugător al fratelui mai mic are un soi de stranie fermitate. Cei doi dorm în același pat, îmbrăcați ca două marionete imposibil de despărțit într-un spectacol al vieții partajat. Cu toată această relație aproape gemelară, echilibrul este dintr-odată tulburat atunci când în viața fratelui mai mic, George, pătrunde o văduvă, Rose Gordon (Kirsten Dunst), care ține un restaurant și are un fiu, pe Peter Gordon (Kodi Smit-McPhee), un tânăr abia ieșit din adolescență care dorește să devină chirurg. Căsătoria se face repede și soția este adusă pe domeniul fraților, la conacul victorian al acestora, în mijlocul unor pustietăți montane fermecătoare. Într-o scenă în care Rose încearcă să-l învețe câțiva pași de dans pe coama unui deal, George se tulbură deodată, cu lacrimile curgând pe obraz mărturisind un alean vechi: „Cât de plăcut e să nu fii singur.“ Mediul văcarilor este complet neprimitor pentru femeia sensibilă, dar cel care îi creează un climat extrem de ostil lui Rose este chiar Phil, care nu pierde nicio ocazie să o umilească. Îi vedem în atâtea gros-planuri privirea încărcată de dispreț – o socotește o escroacă ieftină –, dar dincolo de asta se întrevede și altceva, o respingere față de ceea ce ea reprezintă, instituția căsătoriei, familia cu progenituri, față de întreg universul feminin alocat întrebuințărilor și nu ființărilor. Aflăm despre Phil un detaliu important, a beneficiat de o educație înaltă ca absolvent de Yale, vorbitor de greacă veche și latină, este amintită frăția Phi-Beta-Kapa, dar a ales contrariul, o lume dură, a bărbaților, în mijlocul unei naturi aspre, totul configurând exigențele unui imperturbabil stoicism. A doua țintă a disprețului său o constituie fiul lui Rose, Peter, un tânăr care ilustrează efeminarea unui tip delicat, intelectual, cu o obsesie a detaliului și o pasiune a studiului, în mod evident stângaci, cu o constituție grațioasă. Apariția sa, încălțat cu o pereche de pantofi de sport albi, cu niște blugi care-i atârnă pe trupul costeliv, cu mișcări diafane, este cum nu se poate mai inadecvată în mediul machist al cowboylor și stârnește amuzamentul. Rose cade pradă depresiei și din depresie ajunge la alcool, starea sa înrăutățindu-se tot mai mult pe măsură ce presiunea psihologică exercitată de Phil asupra ei crește. Am putea spune că există două lumi ireconciliabile, nemiscibile, omul rafinat al elitei intelectuale, hipereducat, sensibil, și bruta lipsită de menajamente a unei societăți exclusiv patriarhale, a bărbaților mirosind a sudoare și a balegă, trecând de la șeptel la bordel. Numai că nu avem aici simplifcarea facilă a unei antiteze, și Phil este foarte inteligent și cu o educație aleasă, chiar dacă optează pentru o viață de o cu totul altă textură, așa cum nici Rose nu are toate datele femeii bine educate, în ciuda unui bovarism leșinat, iar interpretările sale la pian ale unor bucăți modeste se dovedesc lamentabile în raport cu execuțiile de o mare virtuozitate ale lui Phil la banjo.
Relativizările scot personajele din tiparele consacrate, le introduc într-un joc al ambiguității, le adâncesc. Pentru că nici Peter nu este băiatul de la oraș, limfatic și tăntălău, manipulabil și nevertebrat așa cum pare la prima vedere. Phil decide să-l transforme într-un bărbat, îl învață să călărească, lecțiile de îndemânare fiind presărate cu învățături care țin de modul de a trăi plenar și liber, rezumate modest de spusele lui Bronco Henry, „un om se călește îndurând soarta potrivnică“. Nu este totuși prea puțin adaos sapiențial la lecțiile de echitație din partea unui fost absolvent de Yale? În fapt, nu ceea ce spune Phil este relevant, ci ceea ce nu spune. Duritatea sa este o lamă cu două tăișuri, unul care taie în exterior pe cel care ar dori să se apropie de el, celălalt care taie pe interior cu secretul privitor la propria sa sexualitate, „the love that dare not speak its name“, pentru a folosi termenii lui Oscar Wilde. Cel care intuiește acest secret este Peter, iar detaliile se acumulează atât în registrul unor gesturi inexplicabile, cât și în acela al micilor descoperiri. Phil are un loc numai al lui, o parte a râului la care se ajunge ocolit, unde face baie și un fel de bivuac unde-și ține o serie de reviste de culturism înfățișând nuduri musculoase de bărbați, spațiu de recluziune contemplativă, de rituri de purificare, de intimitate. Stoicismul lui Phil ține de respingerea propriei homosexualități, de încercarea de a păstra față de ceilalți și într-o oarecare măsură și față de sine un etalon al virilității clasice, o imagine neatinsă a unui tipar eroic. Scena castrării fără anestezie a vițeilor cu mâinile goale evocă în furia actului o respingere a procreației, așa cum un alt moment al biciuirii unei iepe – Phil își iubește caii cu o dragoste barbară – reprezintă o respingere a feminității matriciale, incontrolabile. Nu știm dacă acest Bronco Henry, „friend“, a adăugat inițierii virile și o alta, nimic nu este clarificat, există doar sugestii, iar Peter are aerul că le descifrează, însă și în cazul său ambiguitatea se păstrează. În mod cert, în procesul de inițiere în care-l introduce pe Peter, Phil se atașează de el, receptând puterea celuilalt de a pătrunde în mintea lui, inteligența ca o facultate virilă. Cazul se închide brusc, în momentul în care o rană deschisă și netratată se infectează și Phil moare. Dar aici se deschide o altă enigmă, întrucât doctorul menționează față de fratele lui simptomele antraxului, or, Peter îi oferă pentru biciul pe care i-l fabrică Phil pielea unei vaci care a murit de antrax. Tânărul viitor medicinist l-a infectat din nebăgare de seamă sau intenționat, protejându-și mama și implict asigurându-și alături de tatăl adoptiv, blajinul George, o situație avantajoasă? Tânărul fragil care aduce drept cadou mamei sale un iepure este capabil să-l folosească ca material de disecție, așa cum unui alt iepuraș rănit îi rupe gâtul fără ezitare ca să nu mai sufere. Atât cât se poate observa, o expediază grăbit, indiferent, pe tânăra servitoare dornică să se bage în vorbă, care îi aduce un morcov pentru iepuraș. A depășit momentul sinuciderii tatălui alcoolic care s-a spânzurat și pe care el l-a dat jos din ștreang; în orice caz, relatarea evenimentului nu deconspiră nicio amprentă emoțională, ci mai degrabă o detașare ușor disprețuitoare. În fapt, ce anume avem în filmul lui Jane Campion dintr-un western? Un cadru de viață consacrat, niște tipare de masculinitate și mentalitare, un peisaj de o frumusețe sălbatică cu cai și cowboy din Noua Zeelandă unde s-a filmat pelicula, câteva scene de gen? Psalmul davidic care ilustrează filmul ne invită la un rapel către interioritatea personajelor pe firul unor sensibilități și a unor gânduri care nu se deschid descifrării, și prin intermediul unor raporturi de putere, inversate în film, adunând în jurul personajelor tot mai mult mister.