Se vorbește în toate gazetele
de forța năprasnică
a dorului meu de tine.
Culcă la pământ tot ce întâlnește
în cale: poduri, păduri,
trenuri aflate în mers, apusuri de
soare.
Mi se cere să spun pe unde
urmează
să treacă, dar nu am cum,
pentru că-și alege singur drumul.
Dacă aș putea să-l dau mai
încet, dar nici asta nu pot.
Așa cum nu pot să te uit, fiindcă
forța de atracție a uitării mele
ar fi mai mare decât cea a pământului.
Orașul în care locuiești
s-ar ridica în clipa următoare în aer
și-ar pluti pe deasupra orașului meu
rămânând acolo până când
tu ai ieși la fereastră
și privindu-te de jos
mi s-ar face dor de tine din nou.
Și atunci, ei bine, atunci,
chiar n-o să mai pot fi iertat
pentru multele dezastre
apărute din senin pe lume.