O carte de căpătâi a civilizației europene”, spune Andrei Pleșu despre Gânduri către sine însuși a lui Marcus Aurelius, Împărat al romanilor, în secolul II după Christos, care, începând de la vârsta de 49 de ani și până la moartea sa, la 59, a scris douăsprezece Cărți de aforisme și de concise eseuri filosofice și morale. În 2020 a apărut la Humanitas o a doua ediție a traducerii, din greaca veche, foarte bună și, ceea ce este esențial, temeinic informată, a lui Cristian Bejan (prima ediție datează din 2013 și era bilingvă). Aflu din notele traducătorului că Marcus Aurelius și-a scris Cărțile în greaca veche, învățată în copilărie de la gramaticianul Alexandru din Cotiaeum. Manuscrisul original se află la Vatican. Cea dintâi ediție propriu-zisă este aceea a lui Xylander din 1559, în care textul grecesc este însoțit de o traducere în latină. Se pare că latina a fost limba din care provin cele mai multe versiuni moderne ale Cărților, ca și, bănuiesc, prima traducere românească, în secolul XVIII, cu adorabilul titlu (remarcați cât de scrupulos sunt folosite cuvintele!) A lui Marco Antonin filosofului Commăntarii (sau cărți de însemnare) care șie însuș le-au scris. Din păcate, nu cunoaștem numele traducătorului.
Din motive lesne de înțeles, cum vom vedea, deși neexplicate de autor, Cartea I este, de fapt, cea de pe urmă, după celelalte unsprezece, scrisă între 176 și 180, ultimii ani de viață ai lui Marcus Aurelius. Ea constituie un elogiu închinat dascălilor viitorului împărat, ca și părinților, îndeosebi tatălui adoptiv, Împăratul Antoninus Pius, cel natural murind când Marcus avea nouă ani. Nu e lipsită de importanță pentru etica stoică afirmată pe fiecare pagină a Cărților instruirea excepțională pe care tânărul a primit-o, tot așa cum modelele de înțelepciune oferite de către dascălii săi sau, nu în ultimul rând, de către tatăl adoptiv vor fi contribuit la formarea caracterului și la bogăția cunoștințelor sale. Cărțile conțin o lecție de etică, fără morgă, cruțată de orice pedanterie, pe cât de suplă, pe atât de riguroasă. Etica aceasta are în vedere domenii foarte variate. E vorba, mai întâi, de viața cea de toate zilele a omului, fie el împărat sau sclav, apoi, de ce înseamnă o bună guvernare (lecția lui Marcus Aurelius este la antipodul celei a lui Machiavelli), o etică a politicii, așadar, în fine, o etică a învățării, a dobândirii și folosirii cunoștințelor care îl deosebesc pe om de toate celelalte făpturi ale lumii și care presupun cunoașterea de sine, socotită de autor a fi cel mai de seamă dar al Zeilor. Dacă tot a venit vorba de Zei, concepția lui Marcus Aurelius, ca și aceea a stoicilor de la care a deprins-o, este un monism care nu exclude posibilitatea pluralității Zeilor („dacă există”), adică, a politeismului. Zeii, cu alte cuvinte, Divinitatea înseamnă pentru Marcus Aurelius natura care ne-a dat naștere, destinul care ne-a fost hărăzit. O dată încheiată lista dascălilor, nu mai puțini de 16, Marcus Aurelius mulțumește Zeilor în următoarele cuvinte: „De la Zei am primit faptul că am avut bunici buni, strămoși buni, o soră bună, profesori buni, sclavi buni în casă, părinți, prieteni, buni aproape toți; […] și Zeii au binevoit să nu existe niciun concurs de circumstanțe care să mă pună la încercare; […] mi-am păstrat vigoarea tinereții și n-am devenit bărbat înainte de vârsta cuvenită…”. Ce vrea să spună asta, dacă nu că viața i-a fost pe măsura calităților cu care l-a înzestrat natura, că a avut destinul căruia i-a fost hărăzit, dincolo de labilitatea soartei sau de roata norocului?
Aforismele lui Marcus Aurelius au o frumusețe aparte. Despre frumusețe, autorul scrie, de altfel, în câteva rânduri, fie că se referă la frumosul moral, fie că se referă la frumos în general („oricare ar fi el”). Este respinsă ideea frumuseții literare ca simplă eleganță sau ca retorică. Iată: „Frumosul, oricare ar fi el, este frumos prin sine însuși și se desăvârșește prin sine însuși”. Rațiunea fiind dată omului în exclusivitate, elogiul rațiunii este peste tot în Cărți legat de cunoașterea specifică omului: „Din ce cauză, se întreabă autorul, sufletele inculte și neinstruite tulbură sufletul cultivat și instruit? Dar care suflet este cultivat și instruit? Acela care cunoaște începutul și sfârșitul și rațiunea răspândită în întreaga substanță, rațiune care conduce totul, de-a lungul veșniciei timpului…”. Cunoașterea de sine are, în concepția Împăratului și Filosofului, o însemnătate neasemuită. Ca să fii cuprins de fericirea de a trăi, de bucuriile vieții, „caută retrageri la țară, pe malul mării, în munți; și tu obișnuiești să-ți dorești cu ardoare asemenea lucruri; dar tot acest lucru e cât se poate de prostesc, pentru că îți este permis să te retragi în tine însuți în orice clipă dorești”. (Am o mică îndoială cu privire la sintagma subliniată de mine în citatul de mai sus: sensul, cred eu, este posibilitatea, nu îngăduința!). Sau în aceeași ordine de idei: „Reculege-te în tine însuți”. Și în sfârșit: „Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are puterea de a țâșni, dacă ai să sapi întotdeauna”.
Numeroase ca grăunțele din nisip sunt motivele de reflecție filosofică și morală ale lui Marcus Aurelius în Cărțile lui. Unele se vor regăsi în gândirea creștinilor medievali, ubi sunt, vanitas vanitatum, omnia vanitas sau fortuna labilis, cu precizarea că cea dintâi expresie este deja în Odiseea. Și, în general, motivul morții, implicit cel al durerii, suferinței și bolii, mai ales în Cartea a XII-a, stoicismul lui Marcus Aurelius nu capitulează niciodată, nici chiar în clipa din urmă. „Pleacă așa dar cu sufletul împăcat; căci și cel care te face să pleci este liniștit”. Cel care te face să pleci: să fie acesta Zeul? Natura? Foarte probabil. (Notele la text, extrem de grijulii cu lectura noastră, sunt, de data aceasta, tăcute, chiar dacă Zeul este sugerat în textul Cărții a XII ceva mai înainte).