Tenis

Tenisul se prezintă, în principiu, drept cel mai elegant sport – și multă vreme chiar așa a fost. Nu doar locul de practicare a lui (un teren special, necesitând îngrijiri deosebite), ci și echipamentul obligatoriu implicau cheltuieli pe care nu oricine și le putea permite și făceau din practica tenisului un semn de clasă socială înaltă.

Însăși denumirea jocului evocă origini aristocratice și cosmopolitism nobiliar: englezii au adoptat franțuzescul jeu de paume de la Curtea Franței; când jucătorul arunca mingea peste fileu, el îi striga partenerului, în franceză, tenez! Din medievalul franco-englez tenetz s-a ajuns la actualul englez tennis. Coechipierii împingeau deci eleganța până la a-și avertiza adversarul să fie atent, pentru ca mingea trimisă să nu-l ia prin surprindere.

Pe scara istoriei se văd mereu saboți care urcă și pantofi de lac care coboară” – vechiul dicton progresist francez se aplică tenisului mai mult decât în alte împrejurări. Sportul aristocrației britanice s-a extins treptat la întreaga societate, apoi și la alte popoare din Europa și din restul lumii. Însă, inevitabil, o notă de aristocratism s-a păstrat: individualismul definitoriu al acestui joc a dus tenisul departe de alte distracții englezești similare, precum fotbalul ori handbalul.

Nu încape îndoială că, la tenis, apartenența națională se estompează în favoarea persoanei. E drept că există Cupa Davis, e drept că anumite țări oferă, proporțional, mai mulți campioni, dar ștergerea culorilor naționale rămâne o realitate. Tenismenii de înalt nivel formează o singură națiune, neoficială, națiunea campionilor. Membrii ei se recunosc unii pe alții de la distanță și se apreciază reciproc. Fiecare știe despre celălalt nu doar ce loc ocupă în clasamentul mondial, dar și ce loc ar trebui să ocupe dacă ar conta doar valoarea absolută. Clubul marilor campioni de tenis fiind în continuă renovare, nu rămâne totuși mai puțin unul dintre cele mai închise și mai selective.

Să adăugăm elementul cu adevărat original, propriu sportului în cauză: banii. Tenismenii nu prea vorbesc despre asta, e un subiect pe care îl evită în conferințele de presă, dar e unul care le stă la inimă și care îi interesează în cel mai înalt grad. Clubul marilor campioni de tenis este și un club al milionarilor. În această calitate, ei se împart la rândul lor în mai multe categorii. Există un geniu al terenului de tenis; când acesta se dublează și de un geniu financiar (afaceri cu echipamentul sportiv, cotă-parte din reclame, transmiterea partidelor la televizor, plasarea banilor în titluri de bursă etc.), se atinge cu adevărat culmea. A-ți pregăti din timp, câtă vreme ești încă sportiv de succes, o carieră de finanțist prosper – iată marea performanță a tenisului, ce transcende sportul propriu-zis.

După înșirarea trăsăturilor specifice acestui sport, să spunem că cea mai importantă dintre ele a rămas doar subînțeleasă: talentul nativ. Este o calitate cu care te naști și pentru care nu ai nici un merit. Singura ta contribuție decisivă este aceea de a-ți cultiva talentul, de a nu-l lăsa să se piardă, așa cum se întâmplă cu majoritatea talentelor native de care posesorii lor nu au suficientă grijă.

Cât privește relația tenisului cu politica – ea nici n-ar trebui să existe. Din moment ce apartenența națională a sportivului cade pe planul al doilea, politicul se exclude de la sine. E drept că răposatele Uniunea Sovietică și RDG reușiseră să transforme sportul în propagandă, alocând sume imense pentru pregătirea unor tineri ce urmau să reprezinte lumea comunistă în confruntări internaționale. Din fericire, acest episod din istoria sportului s-a încheiat de câțiva ani; astăzi, unii dintre cei mai buni atleți născuți în Rusia se antrenează în Statele Unite sau în Canada.

Din păcate, unele devieri de la „modelul tenis” mai pot avea loc. În luna ianuarie a acestui an, cel mai în formă tenisman din lume dădea în Australia un penibil spectacol de circ, refuzând să se vaccineze anti-Covid și ignorând legile din țara unde fusese invitat. Procedând astfel, Djokovici a uitat că statutul său îl obliga la un comportament elegant, de respect pentru toate țările din lume. Gloata gălăgioasă de anti-vacciniști patrioți, care s-a grăbit să-l proclame erou, a oferit spectacolului inevitabila notă de vulgaritate.

Când un jucător milionar de tenis face caz de statutul său excepțional și crede că legile făcute pentru toată lumea nu-l privesc și pe el, atunci el încalcă legi nescrise dar sacre, stabilite de secole. Tenisul fără eleganță nu mai e tenis. Iar transformarea unui mare sportiv în emblemă politică (Djokovici privit ca idol al anti-vacciniștilor) reprezintă cea mai clară deturnare a ideii de tenis. Să sperăm că va rămâne un episod izolat și pitoresc.