Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Mi-ați spus la un moment dat că e timpul să ne gândim la o ÎNCHEIERE pentru aceste convorbiri politice, la care am participat foarte onorat fiind, dar nu și foarte competent. V-ați referit în numeroase rânduri la personaje politice (văzute de aproape de Dvs.) pe care eu le-am văzut numai la TV, precum și la evenimente politice și sociale petrecute pe când aveam 16, 17 ani… Sunt foarte prețioase aceste mărturii ale Dvs. de insider politic: nu numai pentru cei ce au trăit evenimentele respective, ci și (sau mai ales) pentru cei din generațiile următoare, care nu le cunosc prea bine.

De când v-am pus întrebarea anterioară a trecut ceva timp. Multe lucruri s-au întâmplat în politică și, nu în ultimul rând, în PNL. Mi-ați spus, nu o dată, că sunteți un liberal incorigibil. Vă mențineți convingerile liberale și după recentul Congres al PNL și după căderea guvernului Cîțu? Și, mai ales, după negocierile pentru formarea unui nou guvern, intrat în pâine pe 24 noiembrie? Și, dacă da, de ce?

Răspunsul e categoric: da. Îmi mențin credința în liberalism, dincolo de bine și de rău. Sigur că recentele evenimente nu sunt de natură să mă încurajeze. Din contra. Dar ce fel de liberal aș fi eu, dacă mi-aș modifica ideile și sentimentele politice în funcție de împrejurări sau de protagoniști? Liberal din tată-n fiu, spunea Quintus. Nu pot spune același lucru. Părinții mei au fost liberali, așa zicând, din întâmplare, și numai pentru o scurtă perioadă de timp. Ți-am mai spus: în 1946, un văr al tatei conducea aripa Tătărăscu a PNL din Sibiu. Veneau alegerile parlamentare. Acelea cu frauda. Nu știu cu ce argumente i-a convins Ion Ciolan pe tatăl meu să adere la partidul al cărui lider local era. Probabil, ceva de genul: doar n-o să votați cu comuniștii! Până la urmă, tot cu comuniștii au votat, fiindcă oportunistul Tătărăscu s-a aliat cu ei în Blocul Partidelor Democratice. Pe Tătărăscu, eu nu l-am cunoscut, dar membri ai familiei lui am întâlnit în anii 1990, inclusiv pe fiica lui, care făcuse închisoare împreună cu mama, în 1952.

Tradiția liberală nu era, așadar, nici veche, nici solidă în familia mea. Aș prefera să vorbesc de o înclinare pur intelectuală. În fond, liberalismul intră în AND-ul criticului literar. Ce altceva decât liberal ar putea fi un critic? El poate fi, eventual, conservator, ca Maiorescu, în sensul din secolul XIX, când liberalismul era „roșu“, dar mai greu poate fi socialist, ca Gherea. Există în doctrina socialistă o formă sau alta de tendențiozitate sau chiar de tezism, normale când vorbim despre ideologie, dar păguboase în artă. Nu constituie un secret derapajele criticilor din anii dogmatismului realist-socialist, al căror patron istoric a fost Gherea. Lovinescu era liberal și conservator, ca vocație, ca și Călinescu anilor 1930, spre deosebire de același din anii 1950. Liberalismul critic nu implică neapărat și un liberalism politic. Dar merg bine împreună.

Ce înțeleg prin liberalism? În primul rând, spirit critic. Liberalismul e un mod de gândire nesupus constrângerilor și prejudecăților. Un liberal gândește totdeauna cu capul lui. Și face deseori de capul lui. În al doilea rând, liberalul este un individualist, care, cum se spune astăzi, ia totul pe persoană fizică. Nu e solidar decât cu propriile principii, altminteri, e un solitar. Nu merge niciodată în pluton. Ambiția lui e de a face totul de unul singur. E, iată, o a treia caracteristică a liberalismului. Din ea, decurge spiritul de inițiativă personală. În fine, liberalismul presupune, ca unică formă de solidaritate, prooccidentalismul. Modelul lui de comportament este civilizația Occidentului. Societatea care îl inspiră este aceea democratică a statului de drept. În ochii lui, libertatea implică nemijlocit responsabilitate, iar orice drept constă în respectul față de dreptul celuilalt. Altfel spus, linia roșie este pentru un liberal încălcarea dreptului celuilalt.

Nu e nevoie să precizez că tabloul pe care ți-l prezint e unul teoretic. Sau, exact spus, ideal. E destul să examinezi mai îndeaproape evenimentele legate sau, mai bine zis, iscate de și în PNL în ultima vreme, ca să-ți dai seama ce distanță desparte uneori teoria de practică, idealul de real. O a doua precizare: definiția mea se referă la liberalismul românesc și nu neapărat la acela din alte țări, unde poate îmbrăca sensuri foarte diferite, de pildă în SUA, sau chiar să nu existe ca tradiție națională decât în zone de nișă, ca de exemplu în Franța. (Am avut, cu ani în urmă, o convorbire interesantă cu doi lideri liberali din Franța. Modul lor de gândire politică era mult mai apropiat de cel al lui Dinu Patriciu sau Horia Rusu decât de al meu.) În România, liberalii sunt cei care au creat statul modern. Expresie a burgheziei în ascensiune, sub domnia lui Carol I, liberalismul a fost factorul principal în toate reformele care au scos statul din semifeudalitatea caracteristică până în a doua jumătate a secolului XIX. După Marele Război, la câștigarea căruia liberalii au fost marii contributori, guvernele liberale au fost cele care au continuat opera înaintașilor. În anii 1920-1930, PNL era singurul partid democratic de dreapta. „Roșii“ lui Brătianu-bătrânul își schimbaseră între timp culoarea politică. Al treilea moment din istoria noastră în care PNL era menit să joace rolul principal s-a ivit după 1989. În definitiv, ce partid era mai potrivit pentru reconstrucția statului de drept și a economiei de piață?

Cum și-a jucat PNL acest din urmă rol, am discutat altă dată în cartea noastră. Altceva aș vrea să-ți spun acum, în încheierea convorbirilor noastre. Nu cred că se îndoiește cineva de faptul că actuala situație „dezastroasă”, după vorba unuia din liderii săi, a PNL își are originea în greșelile din trecutul recent. PNL nu pare să fi învățat nimic din lecția istoriei postcomuniste, în care s-a luptat fratricid cu PNȚCD, aliindu-se la guvernare, contra naturii, de două ori, cu FSN și cu PSD. (Aceeași Mărie, cu altă pălărie!) Și cochetând astăzi, a treia oară, cu socialiștii, după ce a făcut tot ce a putut, aflând în președintele Iohannis un suporter de nădejde, ca să distrugă atât viața internă din partid, cât și singura majoritate parlamentară posibilă în momentul de față. Cum vezi, istoria anilor 1990 se repetă dramatic în anii 2012. Alte măști (cu minime excepții), aceeași piesă. După nici un an de guvernare, PNL își ratează bărbătește șansa istorică pe care i-a încredințat-o tradiția Brătienilor. Sunt atât de dezamăgit, dragă prietene, de tot ce se întâmplă sub ochii noștri, ai celor câțiva supraviețuitori ai unui PNL cu adevărat democratic și indispensabil schimbării la față a României, încât închei, iată, cartea pe un ton pesimist, care nu mi-e caracteristic: nu știu când, nici măcar dacă, i se va mai oferi PNL șansa de a-și juca rolul la care îl obligă propria istorie.