Borges are o carte splendidă, Elogio de la sombra, cu care se întoarce la formula în care alternează, ironic și sentimental, versurile cu proza, cu o intensitate poetică și umană care a emoționat și a avut un impact despre care tot combăteam în nopțile pătimașe ale studenției. Și mult după. De fapt, în întunericul fricii împrăștiat pe pămînt de aproape doi ani, lumina și forța speranței, a alungării căderii în abandon au venit din tot ce înseamnă cultură. Îmi dau seama tot mai limpede de asta. Vălul nu mi s-a ridicat complet de pe ochi, dar a devenit transparent. Efortul enorm al unor artiști de a nu renunța la artă și la ei înșiși. Contra valului. Contra vremurilor. Contra disprețului. Contra restricțiilor. Contra lipsei de grijă și de tandrețe. Cred că în anul prost, pentru mine, greu, dark care a fost 2021, am reușit să merg înainte, pas cu pas, uneori fără să fiu conștientă, ca într-o transă salvatoare, exclusiv teatrului, miilor de pagini pe care le-am citit, expozițiilor, concertelor, micilor și marilor forme ale artei. Mi s-a părut că în țara mea căzută de pe orice tron, artiștii au reușit să o pună, iar, în rîndul lumii bune, să-i dea consistență, dinamică, căutare și imaginație, creativitate, inventivitate, bucurie. Atît cît am reușit să văd și să umblu. Nici pe departe ca altădată! M-a emoționat curajul lor de a ieși din umbră. Din in-activitate. Dintr-o pasivitate care m-a uluit și alarmat, la un moment dat. Am fost derutată de lipsa de poziție și de luptă a multor directori de teatre care au preferat să dea în spatele cortinei orice fel de program al teatrului din cauza covid-ului și a unor aberante interdicții față de profesiunea lor. Este adevărat, poate să fie mai simplu așa. Nu neapărat și mai safe. Mai simplu. Mai în trend. În 2021, încet-încet formele de expresie ale artei au ieșit din nou la lumina rampelor. La lumină… Nu m-am simțit nicăieri mai apărată, din toate punctele de vedere, decît în sălile de teatru, de concert și expoziții. Poate că numai la mine acasă. Și de asta, spațiul protector al casei mele s-a extins către spațiul artei, făcîndu-mă să simt pe cerul gurii gustul voluptății unice al creației.
Nu am intenția să fac niciun fel de ierarhii. Nici nu am cum pentru că nu am văzut, ca pînă acum, tot sau aproape tot ce se întîmpla în fenomenul nostru teatral. Vreau să trec cumva în revistă senzații, imagini, spectacole care înseamnă ceva pentru mine. În care am descoperit căutări, prospețime, inteligență, perfor manțe. Ceea ce mi-a dat stabilitate emoțională. Am văzut și multe spectacole online. Poate mai multe, la un moment dat, decît în sală. Dar în 2021 am fost și în multe spații de joc, foarte diferite, ca și creațiile. Se poate ca timpul acesta periculos să fi fost, el, în sine, o provocare. La viață. La artă. Cei închiși în Biserica Santa Maria Novella, pe timpul ciumei din Florența, s-au salvat prin poveste. Prin micile „spectacole“ spuse ca să învingă moartea. Și Boccaccio face elogiul vieții și al felului în care au luptat pentru ea în Decameronul.
La Teatrul Apollo 111, am văzut Cassandra, primul spectacol după ce teatrul acesta independent a fost închis mai bine de un an din cauza pandemiei. Un text complicat, cu tensiuni nu ușor de decodat, pe care Leta Popescu l-a analizat, l-a descifrat extraordinar împreună și, poate, datorită unor actrițe a căror performanță m-a atins – Denisa Nicoale și Mihaela Velicu – coregrafiei lui Ștefan Lupu, a muzicii lui Mihai Dobre, a scenografiei lui Tudor Prodan. Un spectacol curajos, intens, o reglare perfectă între cuvînt și povestea corpului, și aș spune o performanță extraordinară a celor două actrițe. Nu le-am cunoscut disponibilitatea pentru teatrul de fizicație, cu ușoare influențe din Peeping Tom, le-am văzut în alt gen de spectacole. M-am dus și a doua oară pentru că sînt multe și fine detalii care co-există în transformările de situații, de ton, de prejudecăți, un tip de energie care curge ca un fluid dintr-un discurs verbal în cel non-verbal, susținîndu-se, concurîndu-se. Am revăzut-o pe Mihaela Velicu, împreună cu Aida Economu, în Extraordinară viață, în proiectul 9G, de la Teatrul Național din București, în regia Teodorei Petre. Am fost surprinsă de maturizarea lor, în alte registre, în alte povești și căutări de identitate, de luptă cu viața și cu moartea, cu stări complicate și la limită. Tot așa cum am văzut cu bucurie maturizarea lui Lari Georgescu și impecabila știință a gestului și a mișcării la Alina Petrică în Jungla Tv, spectacol al lui Gigi Căciuleanu de la Teatrul Dramaturgilor. Unul dintre teatrele cele mai vii, care a găsit multe formule de a juca, înăuntru și afară, și de a implica mulți actori tineri, de a-i provoca să fie împreună, să-și exprime desenul generației lor. Tot la acest teatru am văzut un spectacol inteligent, surprinzător ca poveste și scriitură, al regizoarei Iris Spiridon: Povestea personajelor mele pierdute. Un scriitor se întîlnește cu cîteva dintre personajele lui nemulțumite, care își revendică alte trasee, alte situații, alte finaluri. Un exercițiu subtil al lui Iris Spiridon de a crea un anumit tip de conflict plecînd de la cuvînt, de la personaje celebre, sculptînd toate acestea pe personalități actoricești foarte diferite ca cele ale Andreei Bibiri sau Ștefan Gomoi, Alexandru Voicu, Conrad Mericoffer, Rodica Ionescu. Sensibilitate și un fel de nostalgie empatică în fiecare personaj re-inventat și altfel „manipulat“ de regizoare cu trupa ei. Un proiect curajos, deși poate imperfect în ansamblul lui, a fost și Trilogia minelor. Flori. Apă. Beznă, textul puternic al unuia dintre cei mai buni dramaturgi contemporani, Csaba Szekely. Horia Suru a pus în scenă la Teatrul Dramaturgilor fiecare piesă din Trilogie, jucînd trei seri la rînd cu aceeași distribuție. Aș spune că cele trei spectacole nu au și un grad clar de independență, au fost gîndite mai degrabă ca un întreg, ca un tot unitar. Însă mi se pare o nuanță și interesantă aici, faptul că locuiești mai mult, mai intens într-un tip de scriitură și de problematici, într-un anumit tip de limbaj și de perspective asupra unui loc în care degradarea s-a instalat de mult. Pentru mine a fost extraordinar să observ, din nou, actori ca Bogdan Nechifor sau Ioan Coman, ca Cezar Antal sau Antoaneta Zaharia puși în lumina justă a talentului lor. Provocarea a fost în sine drumul prin opera acestui dramaturg și alternarea valențelor, mereu altele, ale acestor actori puși să joace alte tipuri de structuri dramatice.
Un working in progress foarte puternic a făcut Eugen Jebeleanu la Teatrelli. El este unul dintre cei mai proaspeți creatori tineri, cu o evoluție artistică remarcabil notată în spectacolul Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba. Băiatul văduvă după Tom a la ferme de Michel Marc Bouchard a redefinit sala, spațiul de la Teatrelli. A dus pe muchie de cuțit și uneori dincolo de lamă povestea teribilă a unei familii complicate, prinsă între prejudecăți, cutume, violență și iubire. Cu mirosul în nări al unui fîn tăvălit la vedere încoace și încolo, Eugen Jebeleanu face mai mult decît un laborator-vivisecție de stări, de scoateri din eu-ul comod, imediat atît al personajelor, cît și al tipului de joc al actorilor Vlad Bîrzanu, Alexandru Chindriș, Mihaela Sârbu, Cosmina Stratan. În cercetările pe care le face Jebeleanu pe un text, relația acestuia cu spațiul și cu actorii, există un univers de autor care mă fascinează. Cum rămîne fascinant să auzi și să vezi cum Ada Milea inventează mii de sunete și de lumi sonore plecînd de la Furtuna lui Shakespeare, la Sala „Toma Caragiu“ a Teatrului „Bulandra“. Am plecat acasă cu Cătălin Babliuc și Silvana Negruțiu, doi actori al căror joc este la fel de spumos ca și Furtuna Adei Milea. La fel cum cred că musicalul Cabaret al lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Odeon, un spectacol de anvergură, elaborat, muncit, oprit, pornit și tot așa oprit, îl impune categoric pe Mihai Smarandache, Maestrul de ceremonii, ca pe unul dintre cei solizi și extraordinari actori ai generației lui și ai teatrului nostru. Absolut remarcabil. Ca și sentimentul de trupă pe care cei de pe scenă o nasc și o susțin pe tot parcursul reprezentației.
Săptămîna viitoare vă poftesc la alte întîlniri teatrale, și nu numai, care m-au scos din angoasă, m-au ajutat să nu mă pierd în 2021 și mi-au arătat Lumina, chiar și atunci cînd întunericul mi-a dominat viața.