Cel de al treilea roman al lui James Salter, Un joc și o desfătare (1967), a schimbat pentru totdeauna traiectoria carierei literare a autorului său, pavându-i drumul spre galeria scriitorilor americani de raftul întâi. Fost pilot militar, Salter luase deja cu câțiva ani înainte decizia de a se dedica total scrisului și publicase două romane care prezentau cu onestitate viața în armată. Un joc și o desfătare ia în stăpânire un teritoriu cu totul nou, explorând relația intens erotică dintre un tânăr american de condiție bună și o modestă vânzătoare dintr-un oraș francez de provincie. Profund liric și senzual, romanul a generat o undă de șoc în rândul publicului cititor și i-a atras pe critici prin stilul său sofisticat.
BIOGRAFIE
Făcând parte din familia marilor romancieri americani, JAMES SALTER, pe numele său adevărat James Arnold Horowitz, s-a născut pe 10 iunie 1925 la Passaic, New Jersey. A crescut și a urmat școala în Manhattan, iar la dorința tatălui său s-a înscris la Academia Militară West Point, pe care a absolvit-o în 1945. A intrat în Armata Americană, unde a petrecut 12 ani, dintre care șase ca pilot de luptă, cu numeroase misiuni în Pacific, Europa, Coreea. În timpul Războiului din Coreea, a luat parte la peste 100 de misiuni de zbor. A părăsit armata după succesul primului său roman, The Hunters (1957), semnat James Salter, care a fost ecranizat în 1958. După apariția romanului The Arm of Flesh, (1961; rescris sub titlul Cassada în 2000), și-a schimbat oficial numele în Salter. A continuat să publice romane: A Sport and a Pastime (1967; Humanitas Fiction, 2022), Light Years (1975), Solo Faces (1979), dar și proză scurtă: Dusk and Other Stories (1988), Last Night (2005) etc. Ultimul său roman, Tot ce este (All That Is; Humanitas Fiction, 2019), a apărut în 2013. În 1997 Salter a publicat volumul de amintiri Burning the Days. A murit pe 19 iunie 2015 la Sag Harbor, New York. Postum, i-au apărut două culegeri de articole și eseuri: The Art of Fiction (2016) și Don’t Save Anything (2017). Salter a scris scenariile originale ale unor filme devenite clasice, Downhill Racer (1969), cu Robert Redford în rolul principal, Three (1969), la care a semnat și regia, cu Charlotte Rampling în rolul principal, Threshold (1981), cu Donald Sutherland, dar și adaptări precum The Appointment (1969), cu Omar Sharif și Annouk Aimée. În 2000 a fost ales în American Academy of Arts and Letters. De-a lungul timpului, James Salter a primit numeroase distincții literare, între care menționăm: PEN/Faulkner Award, 1989, Rea Award for the Short Story, 2010, PEN/ Malamud Award, 2012, Windham-Campbell Literature Prize, 2013, Fitzgerald Award for Achievement in American Literature, 2014. Cărțile sale sunt traduse în peste 20 de țări.
Orașul acesta albastru, indolent. Pisicile. Cerul palid. Cerul gol al dimineții, pur și uscat. Străzile adânci, despicate. Intrările înguste înconjurate de case, mirosul slab, de putreziciune dinăuntru, coji de portocală zăcând la colțuri. Pietrele inegale din bordură, cu marginile tocite. Un oraș de doctori, toți cu case mari. Cousson, Proby, Gilot. Chiar și străzile se numesc după ei. Pasaje prin zidul roman. Porte de Breuil, cu barele de fier înfipte în piatră ca piroanele alpiniștilor. Femeile urcă panta abruptă cu răsuflarea tăiată, gâfâind din adâncul pieptului. Un oraș încă plin de biciclete. Dimineața trec abia auzite, șușotind. Pe străzi plutește miros de pâine.
Mă trezesc înainte să se crape de ziuă, la 5.45. Clopotele bat de trei ori, undeva departe și apoi, după câteva clipe, foarte aproape. Cele mai cucernice momente din viața mea le-am petrecut în pat, noaptea, ascultând clopotele acestea. Mă inundă, smulgându-mă din mine însumi. Dintr-odată, știu unde sunt: fac parte din acest oraș și sunt fericit. Mă aplec pe geam și mă las învăluit de aerul rece, încă nerespirat parcă de nimeni. Trei băieți tineri trec pe motociclete, aproape ținându-se de mână. Și apoi începe primul albastru pur și melancolic al dimineții, aerul în care te poți scălda. Șuierul electric al unui tren. Tocuri pe trotuar. Primele păsări. Nu pot să dorm.
Stau la rând în magazin și nimeni nu observă. Vânzătoarele se mișcă între tejghele, cu fețe albe, cu gleznele albe ca săpunul, cu pantofi uzați, roși la degetul mic, în rochii vizibile sub halate. Au unghiile scurte. Iarna, obrajii li se pătează cu roșu.
– Monsieur?
Mă așteaptă să comand, și firește că în clipa aceea totul se spulberă. Își dau seama că sunt străin. Mă simt puțin stingherit. Mi-ar plăcea să pot vorbi fără niciun accent – am ureche pentru asta, mi se spune. Mi-ar plăcea, imposibil, să înțeleg tot ce se spune la radio, versurile cântecelor. Mi-ar plăcea să trec neobservat. Doar clopoțelul de la ușă să sune când ies, atât.
Mă întorc la casa Wheatland, deschid poarta, o închid la loc în urma mea. Pocnetul ei e un sunet plăcut. Pietrișul ca o măzăriche mi se mișcă sub picioare și din el se ridică un praf ușor, parfumul orașului. Îl trag în piept; încep să-l cunosc – și la fel cartierele. În timp ce dorm, ia naștere de la sine o geografie a străzilor mele preferate. Orașul acesta încâlcit se desface, detaliu cu detaliu, bucată cu bucată. Mă plimb pe mal, în lungul râului, între două poduri. Hoinăresc prin cimitirul care sclipește ca un giuvaier în ultima lumină a zilei, piezișă. Ai zice că vizitez un conac, trecând prin locuri care într-o zi îmi vor aparține.
Sunt însemnări, acestea, la fotografii din Autun. Mai bine spus, au început ca însemnări, dar au devenit altceva, o descriere a ceea ce eu percep drept evenimente. Au fost create doar pentru mine, însă nu le mai ascund. Vremurile vechi au trecut.
Nimic din toate acestea nu e adevărat. Am spus Autun, dar ar fi putut fi foarte bine Auxerre. Sunt sigur că o să vă dați seama cu timpul. Nu aștern pe hârtie decât detalii care au pătruns în mine, așchii care au reușit să-mi despice carnea. E povestea unor lucruri care n-au existat niciodată, deși chiar și cel mai mic dubiu asupra lor, cea mai măruntă posibilitate a îndoielii, cufundă totul în întuneric. Nu vreau decât ca oricine le citește să fie la fel de resemnat ca mine. E deja suficientă pasiune pe lume. Totul vibrează de pasiune. Nu sunt de părere că n-ar trebui să existe, nu, dar ea e doar un ciob subțire, reflectant, pe care se întâmplă să tot cadă lumina.
Cristina Wheatland – fostă Cristina Cabaniss, născută Cristina Poore – are o față imperturbabilă, ușor osoasă, și ochi mari, deschiși la culoare. Tatăl ei a fost ambasador. Au dus o viață strălucitoare. Ea a mers la școală peste tot – Argentina, Grecia, Filipine. Nu-mi amintesc exact cum a cunoscut-o Billy, doar că ea avea douăzeci și trei de ani și că s-au îndrăgostit din prima. Cristina tocmai dădea divorț. Cu el ar fi trebuit să se mărite de la bun început. El știe cum s-o mânuiască. E singurul bărbat care o poate face să se simtă femeie.
– Nu-i așa, iubitule?
– Ba da, Popsi.
El alege cuburi de gheață dintr-o frapieră de argint și vorbește cu spatele. Ea stă jos în celălalt capăt al încăperii, cu picioarele îndoite sub fund. Paris. E trei dimineața. Fiica lor, servitorii, toată clădirea doarme. Cristina se apleacă în față ca să-i aprind țigara și apoi se lasă din nou pe spate – plutește parcă în pernele moi. Nu mai poate trăi în America, spune. E singurul lucru care o supără. S-a dus acolo în vizită. Pur și simplu nu e pentru ea. În primul rând, nici măcar nu știe să conducă. Billy îi întinde paharul plin și ea i-l dă înapoi.
– Iubitule, am vrut doar jumătate.
El se întoarce în capătul camerei lungi. Îl văd luând alt pahar. În toate mișcările lui e o încetineală misterioasă, aproape ca și cum le-ar chibzui atent. Chiar și așa, toate au grația visului. Billy Wheatland – era în echipa de hochei, înaintaș excelent, unul dintre cei mai buni din istorie cum se spune întotdeauna, și mereu înconjurat de prieteni. Nu-l vedeai niciodată singur. Stătea în fața unei oglinzi, pieptănându-și părul negru încă ud din duș. Când zâmbea, în buză îi sclipea o mică cicatrice eroică.
Se întoarce cu un al doilea pahar și i-l întinde fără o vorbă.
– Te ador, spune ea.
El se așază picior peste picior. Poartă pantofi scumpi. Cristina își trece degetele înainte și înapoi pe dinăuntrul șirului de perle de la gât.
– Să știi că e foarte liniștit, îmi vorbește Billy. E un orășel de provincie. Ai fost acolo, dar nu cred că-ți dai seama.
Încep să discute despre cui ar putea să-i scrie Billy o scrisoare pentru mine. Eu stau și-i ascult și simt o oarecare emoție, ca un copil în fața căruia se discută un an la internat.
– Apa e oprită, îmi spune el. Nici măcar nu știu cum se pornește. E cineva care se ocupă de chestiile astea. Noi n-am fost niciodată acolo iarna.
Dar poate să-mi dea o scrisoare și pentru asta – sau poate să sune. E stabilit. Pot să mă duc oricând vreau. Cristina începe să discute cu el. Abia dac-o aud. M-am simțit atunci plin de un sentiment de triumf indescriptibil, ca o scăpărare de lumină. Erau cele zece mii de fotografii ale unui Paris acum dispărut făcute de Atget, imaginile acelea mărețe, fără glas, scăldate în maroniul clorurii aurii – mă gândeam la ele și la autorul lor, ieșit în fiecare dimineață înainte de ivirea zorilor și furând încet-încet orașul de la cei care-l locuiau: ici un copac, o vitrină, dincolo o fântână nemuritoare.
Am văzut înaintea mea liniștea, orele sârguincioase, ferite în care orășelul acesta al meu mi se dezvăluia mie, singurul lui străin, zi după zi. Firește, totul a fost dintr-un impuls de moment. N-am pomenit nimănui, ideile acestea se pot evapora. N-am mers decât până la a-mi imagina momentul când le expuneam pe toate prima oară. Dimineața în galerie. Pozitivele sunt întoarse pe față, unul câte unul. Resturile cad încet pe masă. O mână le mătură absent. „Îți plac?“ Proaspăt întors, radiez încă aura Europei. Chiar și hainele mi le-am cumpărat acolo. Aștept răspunsul. „Ai toate șansele să devii faimos“, spune el în cele din urmă. Simt că amețesc. Îmi îngădui, pentru o clipă, să-l cred.
– Cât de mare e, de fapt?
Billy nu știe. Se întoarce spre ea.
– E foarte mic, spune Cristina.
– Cincisprezece mii, estimează el.
– Nu e atât de mic, spun. Trebuie să fie mai mare.
– E mic, mă previne el, crede-mă!
Orășel iubit. Îl văd în toate anotimpurile, lumina care cade pe străduțele lui ca niște cioburi de porțelan, serile tăcute, viaductul vânăt de ploaie. Și când mă întorc – asta mult mai târziu –, sunt porțiuni lungi de câmpuri curate de o parte și de alta, și noi gonim pe lângă un șir de copaci cu trunchiurile albe de var. Drumurile Franței. Restaurante și cimitire. Copaci negri și ploaie atârnând în aer. Acul arată o sută patruzeci. Osiile trosnesc ca lemnul.
Grand Hôtel Saint-Louis. Curtea micuță, cu mesele ei și cu scaune de metal. Obloanele camerelor deschise prin perdeaua deasă de iederă. Înecate în ea, grilaje de fier forjat – balcoane uitate. Deasupra, o bucată din cerul de Autun, rece, acoperit de nori. E după-amiază târzie – verdeața tremură, cârceii cei mai mici se lasă și se leagănă. S-a instalat frigul acela pătrunzător al Franței, frigul care atinge totul, care sosește prea devreme. Văd cum înăuntru, sub coupole, se întind mesele pentru cină. Luminile sunt deja aprinse în superbele vitrine de sticlă în care este etalată bogăția acestui oraș străvechi: ceasuri în cutii de piele, supiere, eșarfe. Privirea mi se plimbă. Parfumuri. Cărți despre sculptura medievală. Coliere. Lenjerie intimă. Sticla are pe margini fâșii subțiri de alamă, ca la bărci, și e arcuită deasupra – o cupolă din fragmente de vitraliu, hexagoane, faguri de culoare. În spatele lor, în tunici albe, plutesc ospătarii.
Oraș mic, lipsit de veselie, cu cafenelele lui și piața centrală vastă. Blocuri noi răsărind la periferie. Străzi pe care nu le știam. Sunt două cinematografe, Rex și Vox. Apa curge în fântâni. Femei în vârstă își plimbă câinii. E dimineață. Citesc O istorie ilustrată a Franței. O ceață deasă a albit grădina, ascunzând totul vederii. Liniște absolută. Abia dacă observ trecerea timpului. Când ies, soarele tocmai străbate arzător norii. Fleșa pare neagră. Porumbeii cârâie. Întotdeauna simt nevoia ineluctabilă să vorbesc cu cineva despre perioada asta a zilei. Pornesc de sub zidul lung și încruntat al catedralei și încep coborârea. Știu toate străzile: Place d’Hallencourt, rue Saint-Pancrace, curbându-se în jos ca o femeie. Știu casele frumoase. Și, firește, știu câțiva oameni. Pe soții Job – ea cred că e cea mai slabă femeie pe care-am văzut-o vreodată. Pe chelnerița de la Café Foy. Pe Madame Picquet. Asta… trebuie să-l întreb pe Wheatland despre ea.
Liftul urcă, mai degrabă silențios, până la un splendid apartament deasupra Avenue Foch. Camerele sunt pline de oameni, unii în haine de seară. Soții Beneduce dau un mic dineu. Toți ceilalți au fost invitați să vină în vizită altă dată. Doi chelneri în tunică albă servesc cafea. Eu stau în picioare lângă fereastră. Dedesubt, printre copacii întunecați și încă plini de mireasmă, traficul curge – un șuvoi de faruri aprinse. Parisul mi se pare acum uimitor, chiar puțin prea bogat. Sunt ciudat de fidel, mă trezesc apărând viața sărăcăcioasă a provinciei ca și cum ar fi ceva special. Nu seamănă cu viața Parisului, spun, care e exact ca și cum te-ai afla pe un mare vapor de linie transatlantic. O țară se descoperă în orașele de provincie, în genul de cunoaștere care vine din zilele și nopțile mici.
– Uite-o pe Anna Soren! îmi șoptește Billy.
E o actriță faimoasă, o recunosc. Rămășițele unei mari stele. Buze subțiri. Față de băutoare înveterată. Își ridică întruna părul cu mâinile și apoi îl lasă să cadă. Râde, dar fără sunet. Totul e în tăcere – e făcută din zile de ieri. Billy mi-l arată pe Evan Smith, a cărui soție e o Whitney*. Sunt fete care lucrează la casele de modă, în edituri. Întâlnești aici un anumit tip de oameni – oameni cu bani și cu gust.
– Exact.
– Uite-l și pe Bernard Pajot!
Pajot e scriitor, un tip scund, cu o față de cherub cu mustață, colosal de gras. Viața lui e celebră: începe seara – toată ziua doarme. Trăiește cu cartofi și caviar și cu foarte multă vodcă. Nu doar că seamănă, se spune că este Balzac.
– Scrie ca el?
– E destul de muncă să arăți ca el, se confesează Beneduce.
Trag cu urechea la Bernard Pajot. Are o voce profundă și intens răgușită. Fumează un trabuc negru subțire.
– Aseară am luat masa cu Tolstoi… spune.
În spatele lui sunt straturi de cărți elegante, așezate orizontal pe rafturi de sticlă și iluminate de dedesubt, ca fațadele-monument istoric.
– … am vorbit despre lucruri care nu mai există.
Beneduce e jurnalist, șef de birou în străinătate. Păr drept, castaniu, pe care îl poartă puțin prea lung, ochi albaștri, cunoștințe ireproșabile. Are ireverența calmă care derivă numai din observarea de aproape a celor mari. Și știe pe toată lumea. Încăperea e plină de limbi minunate. Oameni din Elveția, din Mexic. Soția lui e un linx. Își impune stilul sigur de sine, zâmbetul lent chiar și din celălalt capăt al salonului. E prietenă cu Cristina, o știu din după-amiezile de pe bulevard. O văd ieșind din cafenele. Preferă deux-pièces-urile de tricot, și pieptul i se mișcă ușor înăuntrul lor, dar nu cred că se întâlnește cu bărbați. Soțul ei e prea puternic, poate să-i facă mici fărâme. Ar ști exact cum să procedeze.
Stă de vorbă cu Billy. El e foarte elegant, foarte zvelt. Părul, observ, îi încărunțește la tâmple. Tot restul s-a aurit: aurul cast al butonilor, brățara de aur la ceas – densă, cu granulație fină –, bricheta de aur de la Cartier. Nu știu despre ce vorbesc – nimic, sigur nimic pentru că am avut mii de conversații cu el eu însumi –, și totuși el reușește s-o rețină cumva, Billy, căruia Cristina îi șoptea pe vremuri, la început, că vrea să plece de la petrecere ca să se dea puțin huța-huța. Are cicatricea aceea mică – o dungă albă – la gură, care atrage întruna privirea. El îi aprinde țigara. Ea își ține capul ușor aplecat înainte, acum se îndreaptă. Continuă să stea de vorbă. Observ că nu e niciodată cu totul nemișcată, pare să se zvârcolească sub privirea cuiva cu mișcări ușoare, aproape imperceptibile.
Rătăcesc către regiuni mai puțin zgomotoase ale apartamentului, care e foarte mare. Tavanele devin tăcute, glasurile se sting. E ca și cum aș intra într-o casă mai veche, mai convențională. Sufrageria e goală și întunecată. Masa a rămas cum era, nestrânsă. E încă acoperită cu fața de masă, scaunele sunt în neorânduială. În farfuriile de sticlă se văd rămășițe de brie și jumătăți de pară care se înnegresc deja. În fața ferestrelor e o zonă cu plante înalte, o seră în care zgomotul nu pătrunde și care, în timpul zilei, răsfrânge lumina. E o încăpere în care îmi pot imagina tăcerea dimineților leneșe, paginile din Le Figaro întoarse încet pe măsură ce Maria Beneduce se uită scurt pe ele, paginile din Herald Tribune. E într-un halat scurt cu imprimeu floral. Bea cafea neagră, amestecată cu o linguriță minusculă. Chipul ei e natural, nemachiat, are picioarele dezgolite. E ca un actor în culise. E minunat acest moment obișnuit, această pauză între actele strălucitoare ale vieții ei.
Dintr-odată, cineva e în spatele meu.
– Te-am speriat? mă întreabă Cristina zâmbind.
– Cum? Nu.
– Ai sărit cât colo. Vino, vreau să-ți prezint pe cineva!
O prietenă din Bristol, Tennessee, îmi spune în timp ce mă conduce înapoi. Nu, dar o să-mi placă de ea, e foarte haioasă. E căsătorită cu un francez foarte, foarte bogat. Ea pune flori în toate bideurile, el se enervează. Deja mi-e groază de ea.
Musafirii continuă să vină, chiar și la ora aceasta târzie, de la alte dineuri, de la teatru. Beneduce conduce în salon un grup de trei invitați chipeși – un bărbat și două femei superbe în cizme de piele întoarsă și pardesiuri strânse în talie cu centuri. Mamă și fiică, îmi spune Cristina. El se căsătorește cu amândouă. Lângă bar, Anna Soren ascultă conversația din jur cu un zâmbet șovăitor, translucid. Nu-și dă seama întotdeauna cine vorbește. Se uită la altcineva. Genele false încep să i se desprindă.
– Știi ceva? zice Cristina. Ești singurul prieten al lui Billy care îmi place.
Mă flatează, dar mă și neliniștește remarca aceasta. Nu știu exact ce înseamnă, am doar sentimentul că mi se va dovedi fatală. Nu vreau să răspund și nici măcar să dau impresia că aș fi auzit-o.
– Sunt toți analfabeți, adaugă ea.
O femeie se apropie prin mulțime.
– Isabel! strigă Cristina.
E prietena ei.
Nu poți s-o privești decât cu admirație pe Isabel, care are patruzeci de ani și e îmbrăcată într-un superb costum negru Chanel cu nasturi argintii și într-o cămașă albă cu jabou. Are pe deget un inel cu un diamant mare, perfect rotund, care răsfrânge toate fațetele luminii, iar zâmbetul îi e la fel de orbitor ca și hainele. Aduce cu ea un tânăr pe care ni-l prezintă.
– Phillip… Isabel dă din mână a disperare: a uitat cum îl mai cheamă.
– … Dean, murmură el.
– Sunt irecuperabilă, spune ea, lungind cuvântul. Am impresia că nu-mi ia, ca să uit un nume, decât tot atât cât mi-a luat să-l aud.
Și râde – un râs ascuțit, necizelat.
– Nu pune la inimă! îi spune lui. Ești cel mai arătos exemplar din camera asta, dar eu aș uita chiar și numele președintelui dacă nu l-aș ști deja.
Râde fără oprire. Phillip Dean nu spune nimic. Îl invidiez pentru tăcerea aceasta care cumva nu-l dezonorează, care e ciudat de frumoasă, ca o loialitate pe care nu o împărtășim.
(Romanul lui James Salter, Un joc și o desfătare, urmează să apară în limba română într-o traducere din engleză de Justina Bandol, la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu)
________________________________________
* Neamul american Whitney a dat de-a lungul timpului numeroși oameni de afaceri, activiști sociali și filantropi.