Volumul Istoria eternității. Evaristo Carriego propune două texte fundamentale ale operei lui Jorge Luis Borges. În primul studiu al volumului Istoria eternității este abordată problematica eternității, un concept fragil care a determinat de-a lungul istoriei, o amplă și sensibilă dezbatere teologică, filozofică și științifică. Studiul, foarte dens, scris cu toată forța analitică și imaginativă a scriitorului argentinian aflat la începutul efervescentei sale creații, conține atât ideile care însoțesc și decantează de-a lungul timpului sensurile eternității, cât și propria viziune despre eternitate. Studiul pornește de la ideea lui Plotin conform căreia în definirea naturii timpului „este indispensabil să cunoaștem în prealabil eternitatea“. La Platon, în dialogul Timaios, timpul este „o imagine mobilă a eternității“. Pentru Borges, dacă timpul este „cea mai vitală problemă a metafizicii, eternitatea este un joc ori o speranță obosită“.
O primă problemă identificată de Borges în privința timpului este aceea că este greu de precizat sensul curgerii acestuia: dinspre trecut spre viitor sau dinspre viitor spre trecut, deoarece ambele variante sunt la fel de verosimile și la fel de neverificabile. Astfel, autorul notează că, de exemplu Bradley respinge viitorul, pe care îl consideră o simplă construcție a speranței noastre, în timp ce o școală filozofică din India neagă prezentul pe motiv că nu poate fi surprins sub nicio formă. O altă dificultate a timpului ar fi și faptul că timpul individual nu poate fi sincronizat cu timpul matematic. Aplicată timpului, concepția eleată despre mișcare duce inevitabil la anularea scurgerii timpului.
Pe de altă parte, eternitatea imaginată în diferite forme nu reprezintă o adăugare mecanică a trecutului, prezentului și viitorului. Borges este fascinat de ideea simultaneității, așa cum este enunțată în Eneade: „Inteligența Divină cuprinde laolaltă toate lucrurile. Trecutul se află în prezentul său și tot astfel viitorul. Nimic nu se scurge în această lume, în care persistă toate lucrurile, liniștite în fericirea condiției lor“ (p. 16). De asemenea, materia ar fi ireală, primind formele universale asemenea unei oglinzi: „împlinirea ei nu este altceva decât împlinirea unei oglinzi, care simulează că este plină, dar este goală; e o nălucă ce nici măcar nu dispare, fiindcă nu are capacitatea de a înceta să fie“ (p. 19), idee reluată mai târziu de Malon de Chaide, în imaginea peceții octogonale de aur care imprimă în ceară diverse forme. Acestea, fiind de ceară, valorează puțin: „în făpturile Domnului se află aceste perfecțiuni finite și cu valorare mică“; pe de altă parte, „în Dumnezeu sunt de aur, sunt chiar Dumnezeu“. În concluzie, constată Borges, pe baza exemplelor, „materia nu este nimic“. Părerea ar fi greșită pentru că, Schopenhauer nu este „hârtia produsă de fabricile din Leipzig, nici literele tipărite, nici profilul delicat al scriiturii cu litere gotice, nici enumerarea sunetelor care îl alcătuiesc“ (p. 20). Teza platonică, pe care Borges înclină să o tolereze, este formulată astfel: indivizii și lucrurile există în măsura în care participă la viața speciei din care fac parte și care constituie realitatea lor permanentă.
Un exemplu care ilustrează primatul speciei și lipsa de importanță a individului este, în viziunea lui Borges, pasărea. Astfel, autorul oferă două exemple ale trecerii peste timp ale unei păsări eterne: Keats care se gândea că privighetoarea pe care o aude este aceeași cu cea pe care a auzit-o Ruth în Betleem și Stevenson care considera că există o singură pasăre care străbate timpul: privighetoarea devoratoare a timpului.
Pentru Schopenhauer, argumentul primatului speciei ar fi legat de „pura actualitate corporală în care trăiesc animalele“, de faptul că nu știu ce este moartea și că nu au amintiri. Ar părea o nebunie – nota filozoful – „să afirmi că pisica cenușie care se joacă și se zbenguie acum în curte este aceeași care zburda și se zbenguia acum cinci sute de ani […] Dar e o nebunie mult mai mare să-ți închipui că e fundamental alta“ (p. 21). Un alt concept schopenhauerian este reprezentat de permanenta leonitate (un Leu nemuritor care ar dăinui prin necontenita reluare a indivizilor). Dacă în privința leonității cititorul ar putea simți „o ușurare maiestuoasă în fața acestui unic Leu, multiplicat în oglinzile timpului“ (minunată metaforă borgesiană), în privința ideii de eternă Umanitate, autorul nu se mai așteaptă la același lucru. Borges nu consideră că mai este nevoie de argumente pentru a demonstra că doctrina platonică nu este adevărată. Cu toate acestea, oferă câteva argumente: „îngrămădirea de cuvinte generice și abstracte care coabitează sans gêne în dotarea lumii arhetipale“; „presupunerea că aceste arhetipuri aseptice nu cunosc amestecul și varietatea“; faptul că „nu sunt insolubile“, fiind „la fel de confuze ca făpturile timpului“ (p. 22).
Iar argumentul suprem, ar fi acela că, de exemplu, Leonitatea nu se poate dispensa de Trufie, de Roșeață, de Coamitate și de Ghearitate. Pentru Plotin (în Cartea a cincea din Eneade) eternitatea este alcătuită dintr-un inventar general: Virtuțile, Actele, Numerele, Mișcarea, Armonia, Ritmul, Omul, Culorile primare. Arhetipurile ordonate ascendent sunt: Diferența, Egalitatea, Mișcarea, Chietitudinea și Ființa. Eternitatea, în urma analizei aplicate filozofiei lui Platon și Plotin este, constată Borges, „mult mai săracă decât lumea“.
În partea a doua a studiului este analizată eternitatea creștină, plecând de la cartea a unsprezecea a Confesiunilor Sfântului Augustin. Conceptul de eternitate are, în viziunea lui Borges, o puternică descendență religioasă. Episcopul Irineu contestă inferența gnosticilor conform căreia „Tatăl este anterior Cuvântului, iar Tatăl și Cuvântul sunt anteriori Duhului Sfânt“, prin ideea că „zămislirea Fiului de către Tatăl și pogorârea Sfântului Duh de la amândoi – nu s-a petrecut în timp, ci secătuiește dintr-o dată trecutul, prezentul și viitorul“ (p. 26). În credința creștină, adaugă Borges, „prima secundă a timpului coincide cu prima secundă a Creației“. Acest aspect anulează imaginea unui „Dumnezeu vacant“ al unei eternități anterioare. De altfel, constată autorul, manualele de teologie nu se apleacă prea mult asupra problematicii eternității, reproducând arhicunoscutele formulări: O zi în fața Domnului este ca o mie de ani; Eu Sunt Cel Ce Sunt; Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Eternitatea este un atribut al nelimitatei minți a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, discuția despre predestinare ab eterno, include ideea că dacă oamenii percep faptele reale și își imaginează faptele posibile și viitoare „pentru Domnul nu există această distincție, care aparține necunoașterii și timpului“ (p. 33).
Borges crede că „universul cere eternitatea“, mai mult, că dacă o singură clipă atenția lui Dumnezeu s-ar abate de la mâna care scrie „aceasta ar cădea în neant, trăsnită parcă de un foc de lumină“ (p. 35). Concluzia este antologică: „păstrarea acestei lumi este o necontenită creație [….] verbele a păstra și a crea, aici atât de învrăjbite, sunt sinonime în ceruri“.
Partea a treia a studiului se structurează în jurul ideii lui Jorge Santayana conform căreia „a trăi înseamnă a pierde timpul: nu putem recupera sau păstra nimic decât sub forma eternității“, completată cu un fragment din Lucrețiu despre „amăgitoarea împreunare trupească“. În viziunea lucrețiană, îndrăgostitul este asemenea celui însetat care încearcă în vis să-și potolească setea. Pentru acesta, toate gesturile înflăcărate ale iubirii îndrăgostiților „sunt zadarnice, fiindcă nu izbutesc să se piardă unul în celălalt, nici să se contopească într-o singură ființă“ (p. 36). Borges consideră că identitatea personală este strâns legată de memorie, iar universul nu poate exista fără eternitate: „fără o eternitate, fără o oglindă delicată și tainică a ceea ce a trecut prin suflete, istoria universală este timp pierdut și tot astfel, în cadrul ei, istoria noastră personală – ceea ce ne provoacă senzația stânjenitoare că suntem niște năluci“ (p. 37). Pentru Sfântul Augustin, eternitatea este asemenea rememorării unui poem: „ceea ce se întâmplă cu totalitatea poemului, se întâmplă cu fiecare vers și cu fiecare silabă“. În viziunea lui Borges ar exista o legătură intrinsecă între „diversele timpuri ale timpului“, o succesiune care nu se potrivește cu modelul general acceptat al „eternității unanime“. Modelul unificator se află, crede Borges, în nostalgie: „Omul înduioșat și surghiunit care își reamintește posibilitățile fericite le vede sub specie aeternitatis, uitând cu totul că execuția uneia dintre ele le excludea sau le amâna pe celelalte. În cazul pasiunii, amintirea tinde spre atemporal“ (p. 38). Astfel, clipele fericite se contopesc în cele din urmă într-o singură imagine, la fel cum, mai multe nuanțe ale apusurilor se topesc, în amintire, în imaginea unui singur apus. În privința previziunii, speranțele cele mai incompatibile pot conviețui, ceea ce-l face pe autor să afirme că „eternitatea este stilul dorinței“.
Partea a patra a studiului despre eternitate este scrisă în stilul care-l va consacra pe Borges, sub forma unei teorii proprii despre eternitate. Este vorba despre transcrierea unui fragment din cartea Idiomul argentinienilor, o descriere a unui sentiment trăit de Borges în timpul unei plimbări pe care o face prin împrejurimile cartierului copilăriei sale: clipa pe care o trăiește în prezent i se pare a fi aceeași clipă petrecută în urmă cu treizeci de ani. O lumină pare a izvorî din lucruri iar singurul zgomot pe care îl aude este cel „impersonal al greierilor“. Senzația este declanșatoarea unei revelații: „M-am simțit mort, m-am simțit o ființă care percepe abstract lumea: nedefinită teamă pătrunsă de știință, care este cea mai fertilă claritate a metafizicii“ (p. 42). Toate elementele care constituie substanța acestei întâmplări îi apar imuabile, întâmplarea în sine este aceeași, pentru că: „Timpul este o iluzie: indiferența și inseparabilitatea unui moment de aparentul său ieri și a altuia de aparentul său azi sunt de ajuns pentru a-l dezintegra“ (p. 42). Cum astfel de experiențe umane nu sunt infinite, autorul concluzionează memorabil: „viața este prea săracă pentru a nu fi în același timp nemuritoare“.
În final, scriitorul mărturisește faptul că Istoria eternității este un rod al hazardului pe care i l-a oferit propria bibliotecă. Semn că biblioteca, spațiu sacru borgesian, reprezintă o posibilitate de a accede la nemurire și o modalitate de a popula spațiul atât de vag al eternității. Borges demonstrează prin studiul său că eternitatea, care conține în sine toate istoriile, poate avea propria istorie…
Dan Laurențiu Pătrașcu
Jorge Luis Borges, Istoria eternității. Evaristo Carriego, Traduceri din limba spaniolă de Irina Dogaru, Cristina Hăulică și Andrei Ionescu, Iași, Editura Polirom, 2021, 304p.