Despre iubire şi alergare pe câmpii

Început de decembrie 2021. Cel mai greu an din viața mea. Gîndurile negre par că se rostogolesc sinucigaș odată cu rafalele puternice pe care le văd înfoiate dincolo de geamurile oribil de murdare ale trenului cu care merg la Craiova. Ce bine, îmi zic, cînd le văd chinuite și învîrtite de vînt! Cum or fi ajuns acolo? Și ce mai șuieră… Zeci de ani fîilfîie prin fața ochilor. Ta-ta-ta, ta-ta-tam. Încrucișări de drumuri, de imagini, de oameni. Mă duc la Craiova pentru un spectacol al lui Radu Afrim. Nu e cald în tren. Nici în mine. Ronțăi gînduri. Tic-ul meu. Cît de important este un regizor pentru o trupă, pentru dezvoltarea ei, pentru evoluția fiecărui artist – actor, scenograf – este o discuție pe care nu o mai port aici. Dacă actorii unui teatru au șansa să se întîlnească constant cu un regizor de valoare – dispus să provoace, să descopere – asta este hrana dezvoltării și formării lor. Modelării. Evoluției. Asta este și calea spre a deveni o trupă. Peste tot, și la noi, regula este/era cam așa: un regizor, de multe ori și directorul teatrului, este cel care lucrează permanent. Care structurează. Care își alege actorii și gîndește pe termen lung cam ce va trebui să joace fiecare. Este o muncă minuțioasă și migăloasă. Este o viziune pentru imediat, dar și pentru distanță. Doar asta coagulează o trupă în sensul adevărat și profund al cuvîntului. Diversitatea regizorilor invitați într-un teatru aduce creșterea actorilor ca pînza unui păianjen. În jurul unui punct, eu-l personal, eu-l creator identificat de regizorul constructor, baza trupei. Așa se brodează formele lor de expresie. Liviu Ciulei a fost regizorul și directorul Teatrului „Bulandra“, lucra constant, texte variate. Dar acolo îi invita pe Pintilie, pe Penciulescu, pe Moisescu și tot așa. Radu Penciulescu la Teatrul Mic, la fel. Lucian Giurchescu la Comedie. Cred că după 1990, formarea unei trupe s-a întîmplat cu Andrei Șerban la Teatrul Național din București, la Craiova, cu Silviu Purcărete, datorită lui Emil Boroghină, la Odeon cu Vlad Mugur și mai apoi cu Alexandru Dabija, la Bulandra cu Ciulei și Caramitru, la Teatrul Maghiar din Cluj, cu Tompa Gabor. Pe urmă, fiecare dintre regizorii valoroși, indiferent de vîrstă, au făcut și școală de teatru pe unde au poposit de mai multe ori. Vlad Mugur și Alexandru Dabija, cam peste tot unde s-au dus.

Recent, însă, se repetă la Teatrul Național din Craiova cam același fenomen despre care făceam vorbire puțin mai sus. Acum cîțiva ani, nu mulți, directorii Teatrului, Alexandru Boureanu și Vlad Drăgulescu, l-au invitat pe regizorul Radu Afrim pentru un spectacol. După cam douzeci de ani de la sosirea lui Silviu Purcărete acolo. Radu Afrim a lucrat cu multe teatre și, aș spune, a format cîteva trupe. Pe care și venirea lui constantă în același loc le-a adus la acest nivel. De trupă. Asta face acum și la Craiova. Am intuit ceva chiar după primul lui spectacol acolo. Mai tîrziu am aflat că este regizorul angajat al Teatrului Național din Craiova. Montează în fiecare an cîte un spectacol. S-a mai întîmplat ritmicitatea asta și la Iași, unde Cristian Hadjiculea l-a invitat cam în fiecare an, la Sf.Gheorghe, la Mureș, la secția maghiară, la Teatrul Național din București și, cîndva, la Odeon și Timișoara. Chiar dacă nu a fost angajat. Acum, la Craiova, el structurează o trupă. Cu cei care sînt mai de mult aici, și erau tineri sau maturi după 1990 în trupa lui Silviu Purcărete, cu cei intermediari, să spunem, foarte tineri în montările lui Silviu din al doilea sau al treilea val nostalgic și cu cei care au fost aduși de cîțiva ani la Craiova.

câine cu om. câine fără om“ este un eseu teatral. Care mi-a antrenat mintea, tot felul de emoții, voluptatea de a privi și de a călători prin universul lui Afrim, prin durere, prin felul tipului său de introspecție, de fantasme, printr-un fel de umanitate stratificată, uneori ascunsă, prin vizualul teatral-cinematografic, prin deșirări interioare, prin tipul de ironie și, uneori, de auto-ironie. Spectacolul acesta este un eseu. Amplu. Dur, ludic, poetic, crud. Poate decalibrat din cauza tipului diferit de scriitură, unele texte remarcabile, altele, complet minore, poate cu cîteva scene în plus, care creează senzația unor perspective exhaustive asupra problematicii și care ar fi putut lipsi din punctul meu de vedere – „Manga“, „Lake Tahoe“, „Scrisoare către fani“, „Minunatu’“, „Vampirul și prietenul lui“ și, mai ales, „Exit“ – spectacolul acesta creează stări roller coaster, neliniște, disconfort, uimire și un admirabil parcurs actoricesc. Poate că de asta, regizorul nu a renunțat la nicio secvență.

Afrim spune în „Prolog“-ul spectacolului că este vorba despre prietenie, despre iubire, trădare, disperare, alergare pe cîmpii, gelozie, alienare, singurătate. Despre animalul din noi. Plecînd de la cîine, cîini, relația cu ei sau lipsa de relație, ducînd cercetarea pe multe tentacule, regizorul Radu Afrim elaborează un studiu despre ființă. Om. Animal. Unul cu altul. Unul fără altul. Om cu om sau fără. Toate combinațiile sînt valabile. Deși pre-textul pare să fie doar elogiul unui animal, cîinele. Sau dezvăluirea animalului din noi? Afrim creează și un important studiu despre Actor. Spectacolul acesta structurat ca un puzzle, plecînd de la dramaturgie – asamblarea textelor comandate, alese sau scrise de el însuși – pînă la vigoarea unui fel de Cor antic din care ies mereu alți și alți prota ­go niști, reintră, se topesc într-un grup dinamic, care tăvălește tot spațiul, cu o energie bine calibrată și continuă. Pe scena studio ca o plasmă imensă, se instalează de la început, printre elementele absolut minimaliste ale decorului scenografei Irina Moscu, o stare. Și fiecare „secvență“, parte din întreg, dezvoltă o tensiune, care crește ca să poată să existe „Ochiuc“ sau „Hingherul“. Un moment de patruzeci de minute de un rafinament fără margini, cu performanțe ca cele ale actorilor Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Raluca Păun, dar și ale tuturor celorlalți actori. Aș fi zis, la un moment dat, că ar părea spectacolul, într-un fel, al lui George Albert Costea… Tot meditînd la fiecare scenă, la mecanismul fiecăreia, ca și cum ar fi doar ea, la ce face un actor sau altul, îmi dau seama că nu ai cum să renunți la ceva. Așa cum mi-am zis inițial. Afrim este generos cu ei în lucru, dar și cu mine, ca spectator, ca să am timp să-i văd, să mă surpindă, să-mi agațe memoria cu cîte ceva. Un eseu de teatru-dans, un eseu în care cuvîntul îngroapă sau salvează, în care frica din „Fragil“ se multiplică în spaimele mele, în care scriitura lui Dan Coma îl incită pe Afrim să facă din „Ochiuc“ o Bijuterie – respir și poate că nu mai respir ca să nu pierd ceva din acest moment în trei, din punctul performanței în care a ajuns actorul Vlad Udrescu, din relația personajului său cu Mama, Tamara Popescu, cu cîinele Ochiuc, George Albert Costea. Așa se încheie prima parte. Și rămîn undeva, suspendată. Nuvela lui Radu Tudoran, „Hingherul“, din finalul spectacolului, se transformă într-un show al trupei. De neuitat. În alb și negru. Într-o semiobscuritate stranie, ca și cea a lui Nacio, traversată de fîșii de lumină. Cîinele Matei, dublul lui Nacio hingehrul, nu-l poate salva din întuneric pe stăpînul său. Și nici pe el însuși. Pentru că, descoperind crimele, devine complice. Corul satului comentează, observă, are reacții. Mă duce cu gîndul la Corul din montările lui Purcărete. Iar cromatica tensiunii, la „Pădurea spînzuraților“ creația lui Afrim de la Teatrul Național din București.

Acest poem teatral ține patru ore. Cu o pauză de șaizeci de minute. Este un spectacol lucrat în plină pandemie, cu toate restricțiile posibile, ca niște cătușe pentru creatori. Cu toate acestea, spectacolul este și mai desfăcut, cu răbdare, cu analize fine pe textele lui Radu Tudoran, Dan Coma, Radu Afrim, Simona Goșu, să spunem, care devin momente atît de profunde, de puternice, de consistente, în care actorii sînt puși mereu sub o lupă sau alta. În fiecare secvență din puzzle observi și simți forța trupei de pe scenă, legăturile dintre ei, cum se susțin prin gesturi, priviri. Totul este lucrat pînă la cel mai mic detaliu, micile travestiuri, mișcările, desenul coregrafic al Flaviei Giurgiu, un dans modern proaspăt, asumat de actori, machiajul Minelei Popa și al Mihaelei Păun, costumele Irinei Moscu. Îmi dilat ochii și timpul interior ca să văd cît mai mult, să-mi conduc emoția după stările lor, după gesturi. Sînt atît de concentrați și construiesc imaginea unor Coruri extrem de puternice. Și în tonul ludic, și în cel dramatic și în cel tragic. Cu foarte, foarte puține excepții, fiecare actor face o creație, în aceste Coruri și, cîțiva, ca protaginiști. Dar aceștia vin din „masa“ asta vulcanică, din exercițiile lor corporale, din complicități, din felul în care Radu Afrim îl surprinde, cred, pe fiecare dintre actori. Este un spectacol în care simt legăturile regizorului cu actorii și ale lor cu el. Există parcă mai mult timp pentru asta. Mai multă concentrare și atenție. Un alt fel de dăruire față de regizor, de scenă, față de noi. Un fel de așezare a regizorului de a construi forma și toate derivatele din ea. De a manevra toată trupa, de a face un moment cam pentru fiecare și de a revela, pe unele dintre texte, cîteva nume clare, noi, fresh: Alex Calangiu, Vlad Udrescu, Claudiu Mihail, dar și un George Albert Costea extraordinar, scăpat de sub orice restricție, cu un control absolut în ludic, în mișcare, în rostire, un fel de laitmotiv al spectacolului, Romanița Ionescu parcă mai fragilă în „Fragil“ ca niciodată, Tamara Popescu complet re-inventată aici, Raluca Păun perfectă în Nevasta din „Hingherul“, Ramona Drăgulescu cu știința rostirii în „Cîinele Mannix“, cu forța Iuliei Lazăr, cu disponibilitatea lui Geni Macsim, a Costinelei Ungureanu. Am regăsit cîțiva dintre actorii tineri maturizați brusc în acest spectacol. Am privit o Trupă. Femeia de la Bâzdana și cîinii ei mi-a făcut cu ochiul foarte oltenește. Un video scurt în care am gustat pofta lui Afrim de a descoperi oameni și poveștile lor, ca în filmul despre tragedia țiganilor unguri de lîngă Sf.Gheorghe.

Am înțeles, încă o dată, de ce iubesc teatrul. Și de ce alerg, uneori, pe cîmpii.