Morgan Library and Museum continuă să ofere publicului new-yorkez – chiar și în nefastele condiții actuale – o serie de expoziții remarcabile de o mare diversitate. Ele oglindesc într-o bună măsură varietatea și calitatea excepțională a colecției permanente alcătuite de magnatul Pierpont Morgan și lăsată moștenire statului New York de fiul său, J.P. Morgan, în 1927. Actualele manifestări de la Morgan Library sunt cu atât mai bine venite, cu cât celălalt „mic mare“ muzeu al orașului – Frick Collection – pare să-și fi oprit programul expozițional pe perioada în care instituția este în renovare și colecția permanentă este expusă într-un spațiu împrumutat.
„Splendoare imperială: Arta cărții în Sfântul Imperiu Roman, 800-1500“ este prima manifestare de amploare în lumea anglo-saxonă dedicată manuscriselor produse pe teritoriul extins al Europei Centrale în perioada cuprinsă între reformele inițiate de Charlemagne și inventarea mașinii de tipar. Incluzând manuscrise din multiple muzee americane, majoritatea celor 70 de exponate provin însă din colecția alcătuită în doar câteva decenii de familia Morgan.
Expoziția, organizată cronologic, este împărțită în trei secțiuni complementare ce grupează lucrările în funcție de circumstanțele în care au fost create: la curtea împăraților carolingieni sau ottonieni, sub oblăduire mănăstirească sau, în fine, în diverse orașe – de la Viena, Augsburg și Praga, la Köln și Nürnberg – care devin centre economice și de putere în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Păstrătoare de tradiții și cunoștințe, instrumente de propagandă, vehicule de reprezentare a puterii laice sau religioase, manuscrisele reprezintă și un fidel seismograf al valurilor de reforme interne și influențe externe care transformă în mod regulat viața unui imperiu cuprinzând o diversitate de grupuri etnice și moșteniri culturale. În cancelarii sau scriptorii mănăstirești, echipe de scribi și decoratori – rămași, de cele mai multe ori, anonimi – au transmis, de la o generație la alta, preceptele care guvernau caracterul manuscriselor pe care le creau, fără ca respectul pentru dogme să-i împiedice să adopte schimbări semnificative. Rezultatele eforturilor lor reprezintă o verigă esențială în evoluția artei occidentale, legând creațiile epocii romane târzii de primele realizări ale Renașterii.
Până acum circa un veac, o mare parte a perioadei acoperite de expoziția de la Morgan era încă privită ca un fel de „gaură neagră“ din care fenomenul Renașterii a țâșnit intempestiv. Cele circa 70 de exemple de anluminuri, grafică și coperți de carte incluse în „Splendoare imperială“ demonstrează fără echivoc falsitatea unei asemenea aserțiuni… Referințele la trecutul roman sunt ubicui. Majusculele aurite pe fond de purpură din textul unui evangheliar din Tours (secolul al IX-lea), deschis la prima pagină a Cărții lui Matei, sunt similare cu cele din inscripțiile în piatră de pe sarcofage romane. Portretele sfinților ce apar la începutul fiecărui capitol de evangheliar par descinse din mozaicurile de la Ravenna…. O ilustrație din „Stammheim Missal“ – creată în 1770 la mănăstirea benedictină Hildesheim din Germania – reprezintă o adevărată cosmologie, alăturând – precum fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină – scene din Cartea Genezei și episoade descriind depravări umane și consecințele acestora. În centru, Isus-Pantocrator, în stil bizantin dar mai puțin sever, este garantul ordinii divine… Cea mai spectaculoasă dintre cărțile expuse – „Evangheliarul Lindau“ (circa 780-800), purtând numele unei abații de lângă Lacul Konstanz – nu a fost nici măcar deschisă la o anumită pagină ca toate celelalte. Curatorii au vrut să pună în evidență extraordinara muncă a meșterilor orfevrari care au folosit aici multiple tehnici de încrustare în metal de sorginte mediteraneeană, dar și motive influențate de misionarii englezi și irlandezi care călătoreau la vremea respectivă intre mănăstirile Europei continentale.
Din ce în ce mai puțin frecvente, expoziții de genul „Capodopere de la …“ nu au căzut cu desăvârșire în desuetudine. Mai puțin interesante decât manifestări circumscrise unei anume teme, ele permit totuși publicului accesul la colecții singulare, altfel poate greu de vizitat. „Van Eyck la Mondrian: 300 de ani de la alcătuirea colecției din Dresda“ propune publicului american întâlnirea (de multe ori pentru prima oară) cu șaizeci de lucrări pe hârtie de la „Kupferstich-Kabinett“, una dintre cele prestigioase ansambluri de lucrări grafice din Germania, fondată în 1720 de principele elector al Saxoniei, August al II-lea. Mereu îmbogățită, cu o istorie zbuciumată, cel puțin în ultima sută de ani (epurată de „lucrări degenerate“ de către naziști, bombardată de aliați, „mutată“ în Uniunea Sovietică pentru un deceniu după 1945), colecția cuprinde acum lucrări grafice din secolul al XV-lea până astăzi.
Printre ele sunt câteva piese excepționale, aduse acum la New York… În primul rând, Portretul unui bărbat vârstnic (1435-1440) de Jan Van Eyck, singurul desen care este atribuit cu certitudine artistului flamand. Este o lucrare pregătitoare pentru un tablou în ulei (aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena). Comparația dintre cele două creații (chiar dacă nu directă, ci prin intermediul minunilor electronicii) oferă șansa studierii procesului creator al lui Van Eyck, artistul notând pe desen ce culori ar trebui utilizate în uleiul final. Desenul în sine demonstrează modul în care un mare artist reușește să îmbine o reprezentare migăloasă, „topografică“ a realității unui chip (buzele strânse, ridurile din jurul ochilor luminoși și atenți, urechea delicată, bărbia ușor dublată), dar și să sugereze o „prezență“ ( prin intermediul unei rețele de hașuri care transcend fizionomia și îmbracă chipul într-o mantie de lumină) și, mai mult, modul în care aspectul exterior poate dezvălui viața interioară a unui personaj… Sunt și alte portrete în expoziție, unele chiar interesante și neobișnuite: un autoportret plin de maturitate executat de artistul clasicizant Raphael Mengs în 1740, pe când avea doar 12 ani; Portret de femeie cu pălărie cu pene, desen plin de sensibilitate al unei creatoare puțin cunoscute – Sofonisba Anguissola – din timpul Renașterii târzii; studii de Toulouse-Lautrec sau Klimt. Cu excepția unui alt desen pregătitor datorat lui Hans Holbein cel Tânăr, reprezentând frontal chipul sever al ambasadorului francez la Londra, Charles de Solier (1534-1535), și al unui alt autoportret, cel al lui Käthe Kollwitz (1911), niciunul nu emană o forță comparabilă cu desenul lui Van Eyck.
Sclipind printre multe desene mai mult sau mai puțin mediocre sunt alte câteva lucrări remarcabile… Un desen timpuriu de Rembrandt – Răpirea lui Ganimede – creionează chipul înfricoșat al copilului și aripile vulturului cu trăsături nervoase de peniță, dansând în toate direcțiile… O pagină din dezmembratul album F al lui Goya reprezintă un grup ambiguu de personaje incluzând trei călugări care par să deslușească un text, dar sunt evident cu gândurile la cele lumești. Cel puțin ca structură spațială, grupul pare inspirat de o imagine din Carul cu fân, tripticul lui Hieronymus Bosch, pe care Goya l-a văzut cu siguranță în colecția regală spaniolă… Provenind dintr-o cu totul altă lume, cea a rigorii geometrice și a abstractului, „Proiectul colorat pentru Salonul Idei Bienert“ de Piet Mondrian (1926) nu descrie numai armonii și modulații de culoare, dar balansează într-un echilibru amețitor exactitudinea detaliilor și imaterialitatea ansamblului.
O serie de noi manifestări pe care Morgan Library and Museum le preconizează pentru viitorul apropiat vor prelungi, și ele, eclecticele coordonate ale colecției permanente a instituției: desene (sinteze monografice Holbein și Georg Baselitz); sigilii mesopotamiene (o expoziție dedicată rolului femeii în ceremonii religioase); fotografii (Ray Johnson) sau manuscrise originale („Micul prinț își ia zborul“ și „O sută de ani de la publicarea lui Ulysses de James Joyce“)… Necesitatea diversificării ca precondiție a evoluției pare să se aplice și la muzee, nu numai la organisme.