Cine crede în conspirații?
În Editorialul din nr. 3 al revistei 22, Andrei Cornea răspunde întrebării, pe care nu puțini dintre noi și-au pus-o, și anume cine și de ce crede în teorii conspiraționiste, cum ar fi, de exemplu, acelea referitoare la pandemia de Covid-19, văzută ca opera „unor elite mondiale“, doritoare a „controla societatea“. Nediscutând deocamdată chestiunea numărului considerabil, la noi, ca și aiurea, al celor care pun cauza pandemiei pe seama unei conspirații mondiale, oameni, în general, insuficient instruiți și educați, Andrei Cornea are un răspuns original privitor la motivele care îi determină pe aceia dintre noi care sunt cu diplomele în regulă și care pot fi considerați, așadar, oameni cultivați și inteligenți, să se asocieze analfabeților funcțional din tabăra antivacciniștilor, promotori, ei, a tot felul de absurdități: într-un anume sens, nu e vorba de absurdități. Scrie editorialistul: „Sunt false, sunt nerealiste, dar nu sunt absurde. Defectul [ideii] conspirațiilor nu este absurditatea, ci, dimpotrivă, raționalismul excesiv, convingerea că orice fapt istoric are o explicație în termeni de consistență formală, de scopuri și de mijloace adecvate, de efecte ce decurg rațional și coerent din cauze. Ei văd lumea ca pe o mare uzină proiectată și dirijată rațional de o inteligență inginerească («elitele mondiale»).“ În concluzie: „Conspiraționiștii nu sunt proști, uneori sunt foarte inteligenți (prea inteligenți chiar). Defectul lor este imaturitatea sufletească, manifestată în pripeala adolescentină cu care presează răspunsurile unice și soluțiile radicale.“ (Când scriu aceste rânduri, liderul AUR prezintă pe un post de televiziune programul energetic al partidului său, oferind într-un mod cât se poate de elocvent dovada imaturității despre care vorbea Andrei Cornea. Aș adăuga un lucru: pălăvrăgeala publică a liderului cu pricina nu este doar rodul unei întârzieri în vârsta adolescenței, ci a unei imaturități multiple, și, nu în ultimul rând, aceea politică. Trebuie să recunosc că imaturitatea poate constitui un bun instrument de manipulare a opiniei publice.
Numere, numere, numere
Cei care n-au trecut prin școală ca rața prin apă știu că există mai multe feluri de numere și care poartă nume diferite, în funcție de mai multe criterii: numere reale, raționale (zecimale sau fracții periodice), iraționale (fracții neperiodice), imaginare, complexe; pozitive sau negative; arabe, romane; cunoscute îndeobște după denumirea lor, , e sau i. Toate sunt folosite în diferite domenii. Nu doar în finanțe, în statistică sau în sondaje, unde par, mai mult decât oriunde, la ele acasă, dar și în economie (există o economie matematică) sau în limbajul politic. Ca să nu mai vorbim de limbajul științific, nu în ultimul rând, al fizicii ori al chimiei. Trebuie remarcat faptul că deosebit de semnificativă este frecvența utilizării unor numere în atâtea domenii și chiar în viața cea de toate zilele. Digital, de exemplu, vine de la digit, care înseamnă în engleză cifră și deget. Expresii precum toleranță zero, a porni de la zero, a fi un zero barat, creștere zero sunt deseori prezente în vorbirea noastră. Interesant este faptul că recurgem tot mai des la numere negative, în contexte în care se potrivesc ca nuca-n perete. Minus creștere este o astfel de expresie paradoxală. Ca și creștere negativă. Mai firesc ar fi să spunem descreștere. Deși n-ar părea la fel de, cum să zic, științific. Nimeni nu mai spune pantă coborîtoare (descendentă), fiind simțită ca mai convingătoare expresia pantă negativă, deși, dacă ne gândim bine, a o lua la vale n-are legătură cu negativitatea. Numerele negative sunt rezultatul scăderii unui număr mai mare dintr-un număr mai mic, ceea ce este, în orice fel de operație, mai puțin în operațiile matematice, o absurditate. Cunoașteți însă o formulă care să se brodească mai bine când avem în vedere astfel de situații devenite obișnuite în lumea de astăzi? Nu pot să nu remarc un lucru oarecum neașteptat: absența numerelor imaginare din vocabularul unei epoci în care discursul politic se află pe altă axă decât realitatea, adică, așa cum se întâmplă cu numerele imaginare în raport cu cele reale. Ne-am crede, probabil, pe altă lume, dacă axele cu pricina s-ar întâlni. Se vede că n-am ajuns la o gândire atât de sofisticată, încât să adoptăm în exprimarea cotidiană tipuri de numere accesibile doar matematicienilor, cum ar fi numerele imaginare sau cele complexe.
„Chipul nocturn al patriotismului“
Sub acest titlu, Andrei Pleșu reia în nr. din 10-16 februarie al Dilemei vechi o „mică antologie“, cum o numește, de texte memorabile despre patriotismul demagogic, datorate unor mari personalități din toată lumea. Reproducem și noi câteva. David Hume: „Înălțimile popularității și patriotismului sunt drumuri bătute către putere și tiranie.“ Umberto Eco: „Patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfășoară de obicei într-un steag; bastarzii fac totdeauna apel la stirpea lor.“ Mark Twain: „Patriot: persoana care răcnește cel mai tare, fără să știe ce răcnește.“ G.K. Chesterton: „Bună sau rea, e țara mea, iată un lucru pe care niciun patriot n-ar trebui să-l spună decât într-un caz disperat.“ Ion Heliade-Rădulescu: „Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni [în general] și știe că natura nu cunoaște neamț, englez, francez, grec sau român, ci numai om.“
Convoiul libertății
Nu încape îndoială că nu există fanatism mai cumplit decât acela al antivacciniștilor. Tot așa cum nu încape îndoială că răul pe care aceștia l-au făcut unei lumi întregi, promovând, prin toate mijloacele, în toate țările și în toate mediile sociale, ideea că vaccinarea ar reprezenta un pericol pentru sănătatea noastră, este comparabil cu răul pe care ni l-a făcut pandemia însăși. Și asta, împotriva evidenței că, odată descoperit vaccinul, 90% dintre cei infectați cu Covid-19 au fost nevaccinați și doar 10%, vaccinați, sau că exact aceeași proporție e valabilă și în cazul celor care a făcut forme grave, dacă n-au fost vaccinați și, respectiv, dacă au fost. Comunicatele oficiale au constatat acest lucru zi de zi și pretutindeni în lume, de doi ani încoace, indiferent de valul pe care ne-a purtat pandemia. Răspândacii antivacciniști și-au văzut de treaba lor, fie difuzând fake news, fie stârnind îndoieli, fie scoțând oamenii în stradă la mitinguri de protest. La acest joc murdar s-au pretat nu numai politicieni fără scrupule, dar și intelectuali, personalități ale vieții publice, vai!, medici sau preoți. Culmea iresponsabilității, se pare, a fost atinsă de uriașele manifestații pornite din Canada și extinse pe toate continentele (mai puțin pe cel african), cunoscute sub numele de „convoiul libertății“. În România, e programat pentru ziua de 27 februarie. Cam când e prevăzută culmea valului 4, așadar, și cu puțin timp înainte de relaxarea majorității restricțiilor. Întrebarea pe care orice om cu bun-simț și-o pune este ce sens are să scoți la proteste zeci sau sute de mii de oameni, tocmai acum, când, să dea Dumnezeu!, suntem foarte aproape de o viață normală. Ce motive mai pot invoca antivacciniștii în sprijinul revendicărilor lor? Nu-mi trece prin cap decât unul singur: marșul ca mod de a mulțumi medicilor care au salvat viața a cel puțin unul din doi bolnavi de Covid-19, ca și celor care au inventat într-un timp record vaccinul și, nu în ultimul rând, vaccinaților cărora li se datorează reducerea efectelor pandemiei cu 90%. În fond, nu de libertate este vorba, ci de viață. „Convoiul libertății“ reprezintă una din cele mai mari manipulări din istoria contemporană. Și dacă vrem cu adevărat să-i descoperim motivația, nu trebuie, cu niciun chip, s-o legăm de pandemie. Ea se află în cu totul altă parte, în anumite interese personale sau de grup, și este de natură politică. A bon entendeur salut!