Constantin Abăluță, „Dactilografa”

Înserarea cuprindea lin casele de pe strada Fîntînica şi cîteva frunze arse de căldura verii se desprindeau de pe crengi. Cel puţin aşa i se părea doamnei în vîrstă care privea de la geamul ei de mansardă, oprindu-se o vreme din lucru, nu neapărat fiindcă nu mai vedea, ci mai degrabă pentru a-şi odihni mîinile. Să bată ore întregi la maşină nu-i mai venea tot atît de uşor ca în tinereţe. Însă acum, mai mult decît atunci, trebuia să dea zor, întrucît comenzile erau întîmplătoare şi de promptitudinea cu care erau satisfăcute depindea viitorul ei. Îi mai rămăseseră doar cîţiva clienţi şi nu avea de gînd să-i piardă.

Agepsina Temniceru se duse să aprindă lumina şi, în drum spre comutator, simţi o pală de aer rece venind pe fereastra deschisă. Cînd se întoarse şi se aşeză pe scaun îşi flutură palmele obosite în micul vîrtej răcoros ce se formase în aer, dincolo de canatele deschise ce scrîşneau uşor, zgîlţîite de vînt. Ce binecuvîntare, îşi spuse, o mică furtună după canicula de astăzi este exact ce aveam nevoie. Nici nu apucă bine să se bucure, că un curent stîrnit din senin izbi în una din cercevele şi-o trînti cu zgomot. Un mănunchi de frunze intră în odaie, izbindu-se de pereţi, foşnind, împrăştiindu-se care-ncotro. Braţele dezgolite ale femeii fură parcurse de-un scurt frison îngheţat. Lumina se stinse brusc şi-n negura care se lăsase nu îndrăzni să se scoale de pe scaun. Rămase acolo ca ţintuită privind prăpădul care se dezlănţuise afară, copacii care se clătinau şi pîrîiau, umbrele lor mătăhăloase profilate pe bolta de catran. Frigul o cuprindea încet şi-şi zise în sinea ei: Agepsino, iată că tot ce doreai s-a întîmplat, dar parcă te văd că iar vei cîrti, vei spune că nici chiar aşa, că e prea din cale afară. Sigur că da, nimic nu-ţi convine, aşa ai fost de cînd te ştiu, cusurgioaică. Uite, chiar fulgerul ăsta de formă ciudată, propagat aproape orizontal, ca un M majuscul, o să zici că e prisoselnic. Tu ţi-ai dorit doar un vînticel acolo care să mai potolească arşiţa, nu o furtună care să se lupte cu arborii şi să dea peste cap blîndeţea anotimpului.

Bubuitura unui trăznet îi curmă căinările de femeie singură. Un trăznet puternic spăr ­gîndu-se undeva în apropiere, poate chiar în curtea ei, căci un suflu pătrunse în odaie, izbi în maşina de scris Erika, zdrăngănindu-i toate clapele. Agepsina înlemni cu mîinile în aer, căci îi era frică să mai atingă maşina de scris. De parcă ceva necurat s-ar fi strecurat între clapele ei.

Aşa o prinse ploaia şi răpăitul tunetelor îndepărtate alergînd pe zarea fumurie. Nici nu-şi mai dădea seama ce trebuie să facă. Stropi de ploaie săreau cînd şi cînd pe pervazul ferestrei, ba chiar şi pe masă, fără să reuşească s-o scoată din înlemnirea ce părea că nu mai are sfîrşit.

Întoarse de cîteva ori comutatorul, mai mult într-o doară, şi uite că becul se aprinse. Nu-și explică asta. Becul s-a ars atunci cînd a fulgerat, nu? Ori poate că atunci cînd a tunat, nu-și mai aduce bine aminte, într-atît s-au învălmășit lucrurile în mintea ei. Dintotdeauna firele electrice şi contactele lor au constituit un mister pentru Agepsina, şi n-o să-l deslege ea tocmai acum. Aşa că se mulţumi cu becul ce-şi răspîndea ca şi pînă atunci lumina părînd că nu are habar că fusese întrerupt de furtună. Furtună ce, iată, s-a dovedit că nu durase mai mult de zece minute. Căci odată cu prima pală de vînt Agepsina întorsese capul spre perete şi văzuse ceasul. Fusese un gest instictiv: obrajii încinşi de zăpuşeala din odaie se feriseră din calea răcorii prea bruşte. Ceasul arăta ora cinci şi un sfert. Iar acum nu e decît cinci şi douăzeci şi opt. Două-trei minute i-a luat sculatul de la masă, bîjbîitul prin odaie pînă la comutator, învîrtitul acestuia şi paralizanta bucurie că becul supravieţuise şi că totul revenise la normal. Aşadar, furtuna durase exact zece minute. Cu toate că femeii răgazul acesta i se păruse mult mai lung, şi braţele ei încă îngheţate puteau sta mărturie. Doar nu te-nfrigurezi aşa cu una cu două, îşi zise Agepsina şi se duse abia acum să închidă ferestrele. Rămase un timp privind în curte la teiul ce părea acelaşi de totdeauna. Nici pe jos nu erau multe frunze scuturate. Trotuarul de beton şi grădiniţa de flori sclipeau în semi-întuneric.

Femeia răsuflă adînc, din capul pieptului, ca după o mare încercare. Se duse şi se aşeză pe canapeaua îmbrăcată într-un macat vişiniu pe care i-l dăruise răposatul ei soţ, avocatul Temniceru, fie-i ţărîna uşoară. Să mîngîie ţesătura rărită era mijlocul cel mai sigur ca să se liniştească, ceea ce făcu şi de această dată, neştiind prea bine dacă nu cumva imaginaţia îi jucase festa stimulînd un biet ţînţar să devină armăsar. În fond ce se întîmplase aşa de nemaipomenit? O furtună de exact zece minute. O mică sperietură. Un bec capricios. Da, dar maşina? Maşina de scris n-o mai pui la socoteală? Agepsino, unde ţi-s minţile? Ai uitat fulgerul, trăznetul, bubuitura, clănţănitul îngrozitor al tuturor clapelor dintr-odată? Nu, n-am uitat, dar sunt obosită şi vreau să fiu lăsată în pace o vreme, să-mi revin. Agepsino, nu mai gîndi atîta, nu te mai căina, mai bine dormi! Idee pe care mintea o induse trupului care atît aştepta şi care profită de moliciunile canapelei şi de fibrele macatului din care izvora iubirea învăluitoare a răposatului avocat Grigore Temniceru, Dumnezeu să-l ierte.

Agepsina Temniceru se trezi la ora şapte şi cinci minute. În timp ce se freca la ochi îşi aduse aminte că mîine dis de dimineaţă vine domnul acela curios să-şi ia lucrarea. Cum îl chema? Parcă Baldovinescu, ori Baldovineanu. Sigur că nu-i ştie bine numele căci îl cunoaşte doar de puţin timp. Îi bate abia a treia lucrare. Şi lucrările sunt stranii. Sunt un fel de poveşti despre frunze, pietre şi iarbă. Şi despre destinul oamenilor care, după el, ar ţine tocmai de aceste forme vegetale şi minerale.

În fine, îi bate aceste aiureli fiindcă plăteşte bine dar şi din alt motiv. Auzi dumneata păţanie! Şi Agepsina îşi recapitulează în gînd ziua în care un om necunoscut îi sună la sonerie şi ea scoate capul pe fereastra mansardei iar el îi spune sărut-mîna şi o felicită pentru frumoasa maşină de scris Erika pe care o posedă. De zile întregi se plimbă prin preajmă doar pentru a asculta trilul clapelor – chiar aşa a spus: trilul – şi dacă dînsa nu s-ar supăra, ar dori tare mult să o vadă măcar cîteva minute. Iar ea, femeie de şaptezeci de ani bătuţi pe muchie, ce credeţi că face? Se simte flatată ca o copiliţă naivă şi-l invită pe necunoscut în odaia ei de mansardă, fără să se teamă că s-ar putea să fie vreun escroc. Domnul Baldovinescu sau Baldovineanu, aşezat în faţa maşinii, îi pipăie clapele, bate cuvinte la-ntîmplare şi se minunează: „Exact acelaşi tril! Exact acelaşi tril! Doamnă, mi-aţi redat viaţa. Aşa să ştiţi. Dumnezeu să vă aibă în pază!“ Apoi îi povesteşte doamnei Agepsina groaznica încercare prin care a trecut. Incendiul izbucnit în casa lui de la ţară, grinzile podului care s-au prăbuşit sfărîmînd totul sub ele. „Iubita mea Erika, soră geamănă cu a dumneavoastră, şi-a găsit astfel sfîrşitul şi de-atunci nu mai am linişte. Toate anunţurile pe care le-am dat au fost zadarnice, nici una din maşinile văzute n-aveau trilul iubitei mele. Şi eu fără acest tril nu pot să trăiesc. Şi lucrările mele nu pot continua. Studiile mele au nevoie de acelaşi tril, de aceeaşi bătaie, de litere întru totul identice. Continuitatea este totul în viaţă.“ Domnul Baldovinescu ori Baldovineanu se înfierbîntă şi declară că nu mai poate trăi fără Erika doamnei Agepsina Temniceru. Acum cînd ştie că există o soră geamănă a iubitei sale, nu mai poate trăi fără ea: plăteşte oricît doar să fie a lui. Doamna Agepsina nu vrea să-l supere, însă îi mărturiseşte că e un dar de la soţul său, răposatul avocat. Minte puţin, dar îşi zice că faţă de un necunoscut care-ţi intră tam-nesam în casă orice arme sunt admise. Domnul Baldovinescu ori Baldovineanu se face pămîntiu la faţă, se vede că are cultul morţilor, ţine parcă un moment de reculegere. În sfîrşit, îşi dă brusc o palmă peste frunte şi culoarea îi revine în obraji. „Am găsit! Am găsit, doamnă! Nu am de ce s-o cumpăr. E suficient doar să-mi daţi voie să bat la ea. Să-mi bat lucrările pe scumpa mea Erikă. Şi-n felul ăsta continuitatea va fi asigurată.“

Doamna Agepsina Temniceru îl trată pe musafir cu vestita ei dulceaţă de mure, cu o cafeluţă turcească şi tala-tala îi povesti cum bătuse ea la maşină actele tuturor proceselor soţului iubit, cum maşina se obişnuise cu degetele ei şi fiecare clapă s-a mulat pe forma degetului respectiv, căci ea a învăţat după metoda blind a profesorului Darelli şi fiecare deget îşi are repartizat un grup de litere şi de cifre de la care nu se abate niciodată. Iar dacă, Doamne fereşte, şi-ar pierde vreun deget într-un accident, asta ar însemna sfîrşitul carierei ei de dactilografă, întrucît celelalte degete, deşi valide, n-ar mai putea prelua nici una din literele rămase orfane: memoria a cincizeci de ani de lucru nu mai poate fi schimbată nici cu o iotă.

Şi aşa, încet-încet, cu duhul blîndeţii, Agepsina îl convinsese pe domnul Baldovinescu ori Baldovineanu să-i devină client. O plătea mai mult decît ceilalţi iar atunci cînd venea să-şi ia lucrările mai întîrzia în odaie, mîngîind clapele Erikăi ori chiar bătînd cîteva cuvinte pe-o hîrtie pe care apoi o lua cu el ca pe-o preţioasă relicvă.

Plia meticulos hîrtia în patru şi o introducea cu atîta grijă în buzunarul de la piept al hainei încît ai fi crezut că e o scrisoare de amor. Poate că îşi închipuia că scumpa lui Erika, regăsită acum… În fine, trebuie să se apuce de lucru, căci i-a mai rămas de scris cam o pătrime din lucrare, adică vreo opt pagini. Căci mîine dis de dimineaţă clientul pe cît de curios pe atît de punctual va suna de trei ori, de două ori scurt şi o dată lung, ca unul de-al casei. Aşa a sunat încă de la început şi asta a mirat-o pe Agepsina. Cei ce au acelaşi tril la Erika lor au oare şi acelaşi semnal al zbîrnîitului de sonerie? Cine a spus şi unde stă scris asta? Orice ar fi, nu-i cazul să-şi nemulţumească clientul. Va trebui să facă un efort şi să bată astă seară cele opt pagini.

Agepsina îşi potriveşte seturile de coli cu indigouri – bate în trei exemplare – ca să aibă mai mult spor, să nu se-ntrerupă tocmai cînd îi e lumea mai dragă. Introduce primul set în maşină. Bate primele rînduri. Se opreşte brusc. Încearcă o senzaţie neplăcută. Habar n-are ce s-a întîmplat. Buricele degetelor se simt straniu. Parcă n-ar mai fi ele. Ori clapele parcă s-ar fi transformat cumva. Ceva necunoscut îi joacă festa. Se uită cuvînt după cuvînt la rîndurile bătute: totul pare să fie în regulă. Mai bate încă două-trei rînduri. Senzaţia parcă se mai atenuează. Revine totuşi din cînd în cînd. Parcă pe anume porţiuni. Cînd la începutul rîndului, cînd la mijloc, cînd la capătul rîndului. Doamne, ce vrea să însemne asta?

Se uită la ceas, e opt fără zece şi ea n-a bătut nicio pagină. Agepsino, Agepsino, o să-ţi pierzi clientul. O căinare e în acelaşi timp şi o îmbărbătare. Va scrie înainte, indiferent de senzaţiile ei aiurite. „Frunze, pietre, ierburi, vorba lui Baldovinescu, asta sunt senzaţiile omului. Vine toamna, vine iarna, vine primăvara, rîndurile curg, paginile se-nşiruie, Baldovineanu sună de două ori scurt şi o dată lung şi dacă mă fac că nu aud îmi aruncă în geam cu o pietricică.“ Aşa, Agepsino, gîndeşte oricît de într-aiurea, numai scrie, scrie, ascultă trilul Erikăi iubite, scrie, scrie, scrie…

Într-adevăr, ciudat client! Domnul Baldovinescu ori Baldovineanu nu se desminte. E plin de toane. De fapt, a procedat ca un fluşturatec. Păi înfocata lui iubire pentru neasemuita Erikă şi pentru trilurile ei de aur s-a transformat peste noapte în ură. Sau dacă nu în ură – poate e prea mult spus – în silă evidentă. Doamna Agepsina nu poate să interpreteze altfel faptele care s-au petrecut sub ochii ei.

Dar s-o luăm de la capăt. Domnul Baldovinescu ori Baldovineanu sună de două ori scurt şi odată lung. Agepsina îi deschide şi îl invită înăuntru. Cu un gest ce s-ar vrea cochet, îi arată scaunul din faţa birouaşului cu maşina de scris. El se aşează, aşa cum face întotdeauna, şi spune zîmbind – adresîndu-se nu se ştie cît maşinei de scris Erika şi cît doamnei Agepsina Temniceru:

Cu mare plăcere. Cu mare plăcere.

Buun! Pînă aici nimic suspect.

Numai că, de îndată ce începe să bată scrisorica de amor, faţa lui începe să se înnegureze. Lucrul acesta e atît de vizibil încît pentru o clipă Agepsina are impresia că scade treptat lumina în cameră. Dar apoi îşi dă seama că nu e aşa: pur şi simplu faţa lui se înnegurează de undeva dinlăuntru. Pe măsură ce faţa îi devine tot mai pămîntie, degetele ating tot mai repede şi mai nervos clapele, şi-n cameră se iscă o hărmălaie şi-o învălmăşeală cu care Agepsina nu este obişnuită. Ochii domnului Baldovinescu se scufundă în orbite, mîinile domnului Baldovineanu încep să tremure şi împietresc în aer, apoi dreapta Baldovinului zmulge foaia din maşină şi o apropie de faţă. Buzele bolborosesc ceva ininteligibil, dar în expresia lor se citeşte spaimă, silă, revoltă. Mîinile fac ghemotoc scrisorica pe care altădată o mîngîiau, o pliau şi o băgau cu infinită grijă în buzunarul de la piept. Ghemotocul e azvîrlit peste umăr într-un gest bădărănesc: de parcă odaia dactilografei ar fi un coş de gunoi.

Doamna Agepsina Temniceru e tare speriată de comportarea clientului ei, şi tonul nepoliticos cu care-o întreabă „Sper că mi-aţi bătut lucrarea?“ îi pune capac. Ce-şi închipuie oare acest domn venit de pe stradă? Cum îşi permite neobrăzări peste neobrăzări?

Îi întinde îmbufnată două dosare: unul cu originalul, şi celălalt cuprinzînd cele trei copii dactilo. Baldovinelescu ăsta, ori cum dracu l-o mai fi chemînd, ia cu mîini tremurînde dosarul cu originalul şi îl bagă în servietă cu un gest atît de rapid că parcă i-ar fi frică să nu i-l fure cineva. O să-i fure dracu pietrele și frunzele! Apoi studiază meticulos prima copie dactilo, dînd foaie după foaie, şi faţa lui parcă se mai înseninează. Dar asta nu ţine mult. Căci decum ajunge înspre final, furia şi spaima ce se citesc pe faţa lui sunt fără margini. Şi mişcările febrile cu care se scoală de pe scaun sunt cele ale unui om hăituit. Şi graba cu care dă la o parte şi lasă să cadă pe covor tot dosarul cu copii dactilo are ceva din atitudinea retractilă a celui ce află că a atins un lepros. Apoi îşi înhaţă în grabă servieta şi din doi paşi enormi ajunge la uşă, iese fără să spună nici un cuvînt şi dactilografa îl aude cum galopează pe scări în jos.

Uşa de la intrate este trîntită cu putere şi Baldovinescu o ia la fugă pe trotuarul de beton al curţii. Fuge ca un apucat, asvîrlind în lături mîinile și picioarele de crezi c-o să se dezmembreze dintr-o clipă în alta. Fuge de parcă l-ar urmări duhurile rele. Împietrită, din spatele ferestrei, doamna Agepsina îl urmărește cum zgîlțîie poarta care simte întotdeauna cînd are de-a face cu un tip pe care l-au lăsat nervii și, ca să-i dea lovitura de grație, se blochează de ți-e mai mare dragul.

Însă de data asta, poarta masivă din fier forjat trebuie să se declare învinsă: și-a subapreciat adversarul. Căci Baldovinul nostru, după ce a zgîlțîit-o fără folos, s-a opintit o dată și a săltat-o în sus, scoțînd-o din balamale. N-a reușit s-o desprindă decît din balamalele de jos și de mijloc și poarta a rămas agățată șui, într-o rînă. A forțat-o puțin și s-a strecurat afară, în stradă. Galopul dezordonat ce a urmat – atît cît a putut să-l urmărească Agepsina – nu mai aparținea, hotărît, aceluiași om de acum cîteva săptămîni, domnului politicos care curta cu-nflăcărare străvechea ei mașină de scris Erika. Ce oare a putut să se întîmple în răgazul acesta atît de scurt? Ce fapte obscure au determinat comportarea asta de vandal în toată regula? Ce cutremur lăuntric a schimbat într-atît toate datele unei fiinţe umane?

Doamna Agepsina Temniceru îşi impută acum prea marea ei încredere în semeni. Incapacitatea ei congenitală de a spune NU. Răposatul avocat Temniceru nu înceta s-o tachineze: „Dragă, nu te-ncrede în balenele sinucigaşe, că alea te hăpăie doar ca să moară cu un bun samaritean în pîntec! Să se ştie jelite creştineşte!“

Bătrîna dactilografă n-avea însă cum să-şi dea seama că nu purtarea neînţeleasă a domnului Baldovin…este aceea care trebuie pusă în joc, ci – dacă ne putem exprima aşa – exact contrariul. Pentru a pricepe de ce era vorba, Agepsina ar fi trebuit să-şi aducă aminte de senzaţia stranie pe care a avut-o ieri, după furtuna aceea de zece minute, în timp ce bătea la maşina ei care parcă nu mai era aceeaşi. Ar fi trebuit să transfere această senzaţie, mărită de cîteva ori, domnului Baldovin…, fiindcă acesta, ca orice îndrăgostit, e tentat să exagereze calităţile ori defectele fiinţei dragi. Şi atunci poate că ar fi înţeles cît de cît… Dar ce poate oare înţelege cineva înainte ca lucrurile să se petreacă aevea? Semnele – fie că sunt ele pietre, frunze, fire de iarbă, vorba aceluiaşi domn Baldovin…- nu spun ceva decît celor dinainte avertizaţi. Or, doamna Agepsina era aşa cum intuia răposatul: o bună samariteancă, adică mai atentă la poveştile (şi scornelile) oamenilor decît la semnele care se-ascund în preajmă-i ca stelele în înfinitul cosmosului.

Coana Adela Melinte poate că exagerează, dar ei nebunul ăla care-a scos poarta din ţîţîni i se pare a fi un om groaznic de periculos. Bine că nu i-a dat cu ceva în cap doamnei Agepsina, că rămînea fără vecină. Şi ce e groaznic în toată tărăşenia asta e că în credulitatea ei, Agepsina nici nu l-a legitimat. Ba mai mult, nu e sigură nici măcar dacă este un escu, sau un eanu, ori un inovici. Groaznică situaţie. Cum s-ar spune: caută Baldovinul în carul cu fîn. Că precis că ăsta vrea să-i fure maşina de scris, dacă nu şi alte lucruri de prin casă, pe care a avut destul timp să le ochească. Doamne, Doamne, în ce grozăvenie s-a băgat vecina ei de la unu…Parcă-i un copil, zău aşa, că nu se-nvaţă minte niciodată. Că mai acum vreun an – ori sunt vreo doi-trei? – avu conflictul ăla cu iaurgiul, că ăla era un obraznic de mîna-ntîi. Şi după aia, în cel mai scurt timp, se trezi cu garajul spart. N-avea ce fura de-acolo, că nu erau decît troace de doi bani. Da’ i-a făcut praf uşa, aşa, de-al dracului. Şi-a dat o groază de bani s-o repare. Asta-i, madam Agepsina, e groaznic în lumea de astăzi. Şi pentru mata, care primeşti străini în casă e…nici nu ştiu cum să mai spun că e…

Coana Adela stă la parterul viluţei din strada Fîntînica nr. 9 şi e în foarte bune relaţii cu băiatul de la demisol, electricianul Nelu Filipenko. Aşa că în doi timpi şi trei mişcări îl cheamă să pună la loc poarta în balamale. Acesta e bucuros că poate să-i facă un serviciu doamnei Adela, căreia nu ştie cum să-i mai intre în voie. El e băiat de la ţară şi, cu toate că a venit de doi ani în capitală, nu s-a adaptat încă. Unii spun că e un mocofan că s-a-ncurcat cu pramatia asta de Adela care-i vestită în tot cartierul. Dar alţii îl compătimesc pe băiat: se pricepe doar la firele electrice, dar încolo nu prea e dus la biserică. Şi are şi faţa aia de cal tîrît la abator. Cine să se uite la el?

Aşa stînd lucrurile cu vecinii ei, doamna Agepsina Temniceru nu vede de ce ar face o tragedie din ce i s-a întîmplat. Doar n-o să se ia după ce le trece prin cap ăstora doi, că-şi găsi sacul petecul. Baldovinescu ăla a fugit de nebun, aşa e. A fugit tocmai de Erika pe care pînă mai ieri o iubea. Să-i fie de bine. Trebuie să fii redus de tot să crezi că se va-ntoarce s-o fure. Ca şi cu iaurgiul. Exagerează Adela asta de te-apucă bîţu. Ce, el a spart garajul? De unde pînă unde? Să fim oameni serioşi!

Şi Agepsina Temniceru este om serios şi se-apucă de lucru pentru domnul Eusebiu Pantrea, scriitorul pentru copii. Ăsta scrie destul de îngrijit dar aşa de mărunt că trebuie să te chiombeşti de mai multe ori pînă pricepi ce vrea să spună. Şi cînd trece de la microbii lui la literele de maşină, Agepsinei i se pare că a ajuns în ţara uriaşilor. Trecerea asta de la mic la mare îi dă dureri de cap. Dar scrie, scrie, scrie, căci n-are ce face. Dar ce se-aude? Maşina ei era mai silenţioasă. Acum parcă face un zgomot mai mare. Ei, ei, atunci cînd te doare capul, totul ţi se pare altfel, Agepsino! Nu-ţi mai fă griji şi dă-i mai departe că pensia-i mică. Mai mică decît microbii ăştia de litere ale lui Pantrea, îi trece prin gînd şi zîmbeşte. Aşa, vezi că te pricepi, fă haz de necaz, Agepsino şi dă-i înainte! Bate poveștile astea fără sare și piper, care o să-i adoarmă de-a-binelea pe copii.

(din volumul Câțiva prieteni imaginari și sfârșitul – în pregătire la Casa de pariuri literare – CDPL)