În urmă cu mulți ani, dar, pentru a fi exact, în toamna lui 1989, când, evident, habar nu aveam ce o să urmeze, am fost trimis să însoțesc o delegație de tineri socialiști din sud-estul Europei, veniți în țara noastră pentru a participa la un fel de simpozion privind, pesemne, pacea și dezarmarea, că doar asta era obsesia lui Ceaușescu. Eu, din câte-mi amintesc, lucram pe atunci în secția de politică internațională a ziarului „Scânteia tineretului“. Fusesem până în urmă cu un an corector la „România liberă“. Dar detaliile acestea autobiografice nu au nicio importanță. Cert este că în acea delegație se afla și un reprezentant, mai precis o reprezentantă, a statului elen. O țin foarte bine minte deoarece, intrând, la un moment dat, în vorbă cu ea, am fost șocat să constat cât de îndoctrinată putea fi. Culmea e însă alta. Ea nu vorbea așa cum vorbea din cauza îndoctrinării, ci, pur și simplu, credea sută la sută în tot ce spunea. Care era mesajul ei? Acela că noi, românii, care trăim de zeci de ani în comunism, trebuie să ne considerăm fericiți întrucât am scăpat de jugul imperialismului anglo-american. Am rămas, de la sine înțeles, cu gura căscată. Fata era tânără, mai tânără decât mine care pe vremea aceea aveam vreo treizeci de ani și un pic. Mă aflam, desigur, într-o situație delicată. Nici nu-mi venea s-o contrazic, dar nici nu-mi venea să tac și, mai absurd decât orice, să-i dau dreptate. Am încercat să mă situez pe o poziție a concilierii, spunând că, totuși, dracul de peste ocean nu este atât de negru, că și noi, teză ceaușistă, am fost sub cizmă rusească, dar acum, e adevărat, suntem liberi și stăpâni pe destinul nostru. Doamne sfinte, ce limbă de lemn puteam să folosesc! Dar grecoaica nu se lăsa atât de lesne convinsă. Mi-am dat atunci seama că nu e o socialistă naivă, nici vorbă de așa ceva, ci o stalinistă feroce. Pentru ea, în niciun caz nu se putea semnul egalității între cele două superputeri. Americanii sunt imperialiști odioși, în vreme ce sovieticii au fost și sunt eliberatori. Evident, discuția noastră era definitiv blocată. Am lăsat-o baltă și mi-am propus ca, atât timp cât va dura simpozionul, să ocolesc persoana. Asemenea conversații îmi făceau literalmente rău. Și probabil că pe atunci nu era român care să nu verse auzind inepțiile. Dar am înțeles că răul are, de fapt, o altă rădăcină. Dacă fătuca aceea avea un asemenea discurs, aceasta era consecința a ceea ce moștenise de la părinți și bunici. Nu prea știam eu pe vremea aceea multă istorie, dar din câte prinsesem de la oameni mai în vârstă, de la „Europa liberă“, sau din cărți străine care circulau pe sub mână, mă dumirisem într-o oarecare măsură. În România nu a fost picior de comunist sau ăia care au fost erau „importați“ de prin alte părți, în schimb soarta cruntă ne-a împins în brațele regimului. Spre deosebire de noi, grecii au avut o mișcare solidă de stânga, ceea ce nu i-a ajutat deloc să ajungă țară comunistă. Fata aceea moștenea tocmai această tradiție. Poate rudele ei îi evocaseră momentele eroice ale războiului civil, izbucnit la Atena, în decembrie 1944, și felul sângeros în care stânga a fost reprimată de forțele străine, imperialiste, nu-i așa?, dirijate de buldogul bătrân, Winston Churchill. Simplu ca bună ziua! A trebuit însă să treacă timpul, să ne pomenim în anii nouăzeci iar istoria să poată fi scrisă cinstit. Am aflat astfel cum au stat lucrurile și parcă-l aveam în fața ochilor tot pe Churchill care, la împărțirea sferelor de influență, se dădea de ceasul morții să nu piardă Grecia. În telegrama trimisă generalului Scobie, comandantul trupelor britanice staționate în Elada, spunea: „Trebuie să ținem în frâu și să dominăm Atena. Ar fi mare lucru să reușiți să faceți asta fără vărsare de sânge dacă este posibil, dar și cu vărsare de sânge dacă este necesar.“ Cum continuă istoricul Paul Johnson, vărsarea de sânge a fost necesară, dar Grecia a fost salvată pentru democrație. Churchill a ținut totalitarismul departe de Mediterana în mod eficient și aproape de unul singur, timp de o generație…
Mă întreb acum după atâția ani: Dacă aș fi știut aceste lucruri atunci, în toamna lui 1989, cum aș fi putut să i le spun fetei? Ea oare chiar nu le știa? La școală, la facultate ce păzise? Sau convingerile pe care se înălța persoana ei se dovediseră mai puternice decât informația corectă? Dar convingerile acestea cine i le vârâse în cap? Vin o serie de întrebări, una mai incomodă și mai stăruitoare decât cealaltă. Fiindcă se tot bate acum apa în piuă cu fake news, mă gândesc că tinerii socialiști eleni, pe care am avut prilejul să-i cunosc prin una din cele mai vajnice reprezentante, au fost victimele unui tip subtil de îndoctrinare care aproape că le-a substituit persoana lor reală. Cum am spus, în cazul acelei domnișoare nu se mai punea problema unui limbaj dublu, așa cum noi l-am practicat mai tot timpul în comunism. Ea era deplin convinsă și nu avea nevoie de adevăr fiindcă trăia în minciună, netulburată. Așa este. Adevărul, odată dezvăluit, îți dă dureri de cap. Te învinuiești că nu ai făcut eforturi pentru a ști mai devreme o serie de lucruri. În schimb, minciuna, dacă e bine construită, îți asigură un confort excelent. Poți trăi o viață în minciună și să mori având conștiința senină. Oare câți comuniști nu s-au dus pe lumea cealaltă în asemenea condiții, nesimțindu-se nici pentru o clipă înfiorați de gândul că au slujit un regim criminal?
Mi-am amintit de toamna lui 1989 fiindcă, evident, nu a fost o toamnă ca atâtea altele, dar și fiindcă mi-a pus în față duelul formidabil care se dă între cele două fețe ale omului. Spun aceasta deoarece la acel simpozion am văzut și reprezentanți de-ai noștri, de la CC al UTC, care preamăreau politica tovarășului lăsând impresia că ar crede în ce afirmau. Eu știam că ei nu cred, dar mă fascina felul impecabil în care-și interpretau partitura. Oricum, până la căderea regimului nu mai erau mai mult de două luni…