Cînd îl întîlnesc pe Ion Mureşan, nu pot să-mi reprim impresia, chiar convingerea că am de-a face cu un om aflat la graniţele dintre lumi. Pe stradă merge grăbit, cu o grabă ce smulge parcă din trup mişcări precipitate. Ai senzaţia că lăuntrul său e ocupat de energii conflictuale pentru care trupul e o marionetă derutată de dansul lor. Vorbele sale întocmesc, de obicei, discursuri alegre, nu incoerente, dar curentate simultan de mai multe forţe spirituale, lacome să primească trup lingvistic. Apetitul formal al spiritului său abia face faţă şuvoiului de idei. Privirile sale, sub ochelari, sînt puncte de lumină halucinată de peisajele lăuntrice. Fulgerător, forţa fascinaţiei poate trece în cel mai subtil umor. Ion Mureşan posedă un acut simţ al umorului. Poate să treacă rapid de la gravitate la rîsul cel mai zgomotos. Mai bine spus, fluxul ideilor sale îşi conţine şi reversul ironic.
Cred că una din posibilele explicaţii ale felului de a apărea în lumea imediată al lui Ion Mureşan, vecină cu ceea ce Jung spune despre naturile artistice, se poate referi la contactul spiritului său cu originarităţile. Jung vorbeşte despre funcţia transcendentă, referindu-se la faptul că , la naturile artistice, limitele dintre conştient şi inconştient sînt mai permisive decît la naturile umane „normale“. Echivalentul a ceea ce spune Jung e conceptul de personanţă din gîndirea blagiană. Contactul cu originarităţile ţine, fireşte, de funcţia mitică a spiritului său poetic. Există naturi poetice pe care experienţa culturii le conduce spre derute identitare. Identitatea lirică poate fi, uneori, confiscată de o identitate culturală. Tot ce este genuin într-o natură poetică poate fi, astfel, denaturat. Unele naturi poetice de acest fel regăsesc traseele spre sursele lirismului. Altele, fatal sau nu, rămîn în melancolii fără scăpare. Ion Mureşan, după şi în timp ce experiază cultura, are atitudinea uluită a unui copil. Natura sa poetică extrem de acută acceptă cultura ca pe o poveste spusă de oameni foarte bătrîni şi înţelepţi copiilor. Precum pentru romanticii germani, pentru Ion Mureşan limbajul originar este basmul. Chiar poemele sale, unde cotidianitatea e un detaliu în care se trecoară acute stranietăţi, sînt construite, uneori, în jurul unor nuclee epice. Fiorul de poveste stranie din unele poeme ale sale provine din invazia paradigmelor mitice în centrul celor mai fireşti întîmplări. Chiar atitudinile afective din aceste poeme, angoasa, spaima, conflictul, euforiile uluite sînt expresii ale unei naturi pentru care copilăria nu e vîrstă biologică, ci o atitudine nemuritoare a spiritului. Poezia lui Ion Mureşan are mari resurse ludice. Mai potrivit, în cazul său, ar fi să vorbească de joacă. Joaca de-a existenţa, de-a spaima, de-a poezia, joaca de-a tot şi de-a toate. E o joacă ştiutoare de condiţia ei, conştientă de regimul ei ontologic. Dar în poezia lui Ion Mureşan, natura poetică uită, adesea, că se joacă şi se identifică total cu lumea jocului. În astfel de momente, joaca e străbătută, chiar cutremurată de forţe vizionare. Identitatea lirică se transformă şi îşi asumă condiţia de clovn tragic, asistent şi constructor uluit al lumilor originare, ce se revelează. Neoexpresionist sau nu, Ion Mureşan scrie o poezie în care fericirea se întîlneşte cu traumele. Unităţile de expresie ale limbajului său poetic au redus la zero toate retorismele. Un poet mare.