Citeam anul trecut despre pagubele uriașe pe care molima universală le-a cauzat turismului, aviației, călătoriilor în general, acestea depășind suma globală de 500 de miliarde de euro. Am aflat cu acest prilej că 13% din venitul Italiei provenea din turism. M-am gândit atunci la călători și călătorii, care au existat atât în Antichitate, cât și în Evul Mediu, însă începutul secolului al XIX-lea aduce acea descoperire a Orientului: Chateaubriand, care a călătorit atât la Constantinopol, cât și în Statele Unite, unde s-a interesat de soarta indienilor, a lăsat pagini strălucite în acest sens. Despre Flaubert, Cioran spunea că pe când scriitorul se afla în Egipt, la Piramide, tot la personajele din Doamna Bovary (carte în curs de elaborare) se gândea. Stendhal a dat pagini strălucite despre Italia, manifestând o dragoste aparte pentru această țară și cultura ei, tot lui aparținându-i și cele trei volume intitulate Memoriile unui turist, termen foarte nou la vremea apariției acestora…
M-am gândit la scriitorii români care s-au manifestat înainte sau după anul 1848 în genul memorialului de călătorie, în speță la Nicolae Filimon și mai ales la talentatul memorialist Ion Codru Drăgușanu. Când stabileam acest raport, care nu putea fi decât un ecou al marii literaturi franceze de călătorie, mi-am amintit că noi avem un gen de călătorie propriu Răsăritului ortodox: hagialâcul, care este cu totul alt gen de pelerinaj decât la Lourdes ori în altă parte.
Hagialâcul, ilustrat și de un mare scriitor precum Nikolai Gogol, este o călătorie exclusiv la Sfintele Locuri. Aș fi ispitit să spun că primul hagiu a fost o femeie, și anume Sfânta Împărăteasă Elena, mama Împăratului Constantin, care, mergând la Ierusalim, a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, salvând-o și aducând-o la Constantinopol.
Spătarul Mihail Cantacuzino, care a înființat atât mânăstirea, cât și așezarea Sinaia, a călătorit atât în Peninsula Sinai, de unde provine și denumirea mânăstirii, cât și la Sfintele Locuri. Lanțul hagialâcurilor este ilustrat de volumul O călătorie prin Occident la Egipt, Munții Sinai și Ierusalim, scris de starețul Nifon al Mânăstirii Sinaia și tipărit în anul 1896. Trebuie adăugat că pentru numeroși hagii români exista un așa-zis proschinitar, adică o călăuză, un ghid pentru călătorii la Sfintele Locuri. Între editorii acestui îndreptar s-a numărat și Anton Pann.
În nuvela lui Mateiu Caragiale Sub pecetea tainei, protagonistul, Conu Rache (diminutiv de la Tudorache), un înalt funcționar de stat, mărturisește că trebuia să evite orice scăzământ moral întrucât „eram fecior, nepot și strănepot de hagiu, hagiu eu însumi“. Acest detaliu este un argument în plus pentru a-i da dreptate romancierului Pavel Chihaia, care îl socotește pe Mateiu Caragiale ultimul mare scriitor bizantin. În treacăt fie spus, în anul 1945, Nicolae Steinhardt a reeditat Craii de Curtea-Veche, ilustrațiile pictorului George Tomaziu, așa cum spune tot Pavel Chihaia, sugerând legătura cărții cu Bizanțul. Revenind la Conu Rache, acesta, dacă ținea în mare cinste hagialâcurile, nu e încântat de alte genuri de călătorie. Deși studiase în străinătate, poate la Paris, iată ce spune, în Sub pecetea tainei, despre un personaj al nuvelei: „Și tot vara, potrivindu-se obșteștei dobitocii bucureștene de a se lipsi fiecare de rostul și binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolae mergea să-și petreacă luna de odihnă la Bușteni.“
Mateiu Caragiale, care a trăit aproape un an de zile la Berlin, în virtutea unor studii de Drept ratate, a făcut și o călătorie în Italia în anul 1928 ca să-l întâlnească la Sanremo pe Nicolae Titulescu, pe atunci ministru al Afacerilor Străine, cu gândul de a-i cere o legație, mai precis pe aceea de la Helsinki. Perioada petrecută în Italia este evocată, la trei luni după întoarcerea în țară, în jurnalul pe care îl ținea în limba franceză. Artist neîntrecut al cuvântului, Mateiu Caragiale nu este însă și un călător ideal, întrucât iată cum se încheie evocarea voiajului său în Italia: „Am petrecut agreabil cele din urmă două zile și jumătate. Viața era atât de plăcută și tihnită la Royal, serviciul atât de ales, bucătăria atât de fină, încât am renunțat cu părere de rău să mai văd Genova….“
M-am întrebat anul trecut, reflectând la călători și călătorii, termeni pe care eu nu i-aș asimila turismului, dacă e nevoie de o instruire, poate chiar din tinerețe, a virtualului călător, fiindcă îmi amintește de o observație a lui Alexandru Paleologu, revoltat în bună măsură de faptul că turistul sau călătorul din ziua de azi, înainte de a privi Castelul Peleș sau Domul din Milano, se repede să le fotografieze. Or, cel mai bun aparat de fotografiat este ochiul. Și mi-am amintit de cel mai mare călător român, Nicolae Iorga, ale cărui însemnări de voiaj au fost reproduse într-o strălucită ediție în trei volume alcătuită și îngrijită de criticul și istoricul literar Valeriu Râpeanu, imprimată la Editura Minerva, în condiții grafice excepționale, în anul 1987, sub titlul Pe drumuri depărtate. Acolo, mai precis în volumul III, se află inclus textul conferinței lui Iorga, Cum călătorim. Cititorul rămâne surprins în mod plăcut de faptul că istoricul Nicolae Iorga nu începe cercetarea unui oraș cu muzeele, monumentele, ci cu strada. Chiar o și spune într-o însemnare din Madrid: „De la fereastra hotelului privesc la trecători, cel mai bun mijloc de a surprinde obiceiurile și datele unei nații.“ Iată acum unul din sfaturile marelui savant privitor la modul de a călători: „Într-un loc, oricare ar fi el, toate sunt legate împreună (…). Ești, de exemplu, la Veneția și marea școală de pictură venețiană, a lui Tiziano, Tintoretto și Veronese, are un deplin interes pentru dumneata. Dar iată, ca să o guști pe deplin, trebuie să studiezi realitatea venețiană de astăzi. Vezi elemente ale tablourilor admirabile, care au ieșit din aceeași priveliște și din atingerea cu oameni asemănători, privind minunatele apusuri de lagune, urmărind jocul ușor al negustorilor pe canale, oprindu-se o clipă asupra umbrelor largi care cad de pe fațadele palatelor. Și tot așa plin de interes este nu numai un funcționar sau negustor sau meșter de azi, în fața, în privirea, în mersul căruia este ceva din ale patricienilor de odinioară, al căror urmaș, știut sau neștiut, este el însuși, dar și cel din urmă cerșetor bătrân care lustruiește cu încălțămintea lui spartă piatra pe care au trecut atâtea triumfuri ale dogilor.“
După acest superb pasaj, simt nevoia să reproduc din memorie câteva cuvinte spuse despre Veneția de un strălucit scriitor iugoslav, Iovan Ducici, fost ministru plenipotențiar al țării sale în România în epoca interbelică: „Toate lucrurile de pe lumea aceasta pot fi asemănate cu ceva, numai Veneția nu poate fi, deoarece este unică“.