Tonică, generoasă și caldă ca o grecoaică: Andra Mateucă a rămas neschimbată din vremea furtunoaselor întâlniri studențești ale cenaclului timișorean „Pavel Dan“. Comparat cu volumele precedente, cu care corespondează prin capilaritatea motivelor și prin tematică, în Distileria de urgență (Editura Eikon, 2020) pasul versului ei se rărește, stârnește reverberații în tăcerea care învăluie printre poeme, profundă, fatală, un saudade între strofele unui fado autohton.
O raritate printre autorii douămiiști, poeta se joacă rafinând esențe. Antrenat, parcă, în girația continuă a roții trenului de navetiști, urbanul livresc este caruselul iernatic, pandemic, al războiului social din care tânăra montează stop-cadre de tip André Kertész; în concurență, reflectorul autoscopic împrăștie pe pagină fragmentele eului liric echipat în costum de camuflaj, descoperindu-i, în cele din urmă, epicentrul thanatic-goetheean: „piatra aceea pe care o aruncă unii/ se oprește la jumătatea drumului/ încă de tânăr trupul/ își ia la revedere de la părinți copii prieteni/ …tăcut/ ca pasărea mută rătăcită de stol“ (***).
În recenta apariție a Andrei Mateucă toate ușile se închid, una după cealaltă. De pe strada liniată ca o placă de patefon, reflexul evaziunii împinge, mai întâi, eul liric pe itinerariul trecutului etern, un traseu blocat. Cu cât se străduiește să îl refacă, cu atât copilăria i se risipește printre degete, ca nisipul, vocile se îndepărtează, obiectele agonizează, se șterg: „sunt un onorabil șervet de bucătărie/ (producție românească a anilor 80) /…/ cu amintiri care îmi străbat țesătura rărită“ (un șervet de bucătărie).
Nici Erosul, strălucitor-ritualic altădată, nu mai poate reface consistența eului destrămat. Mai important decât un patos al trăirii senzuale (stăpâna unui burg), sau o recapitulare de sine, într-un decor ce frizează, uneori, kitschul maritim postcard, iubirea ar trebui să însemne regăsirea „inițiativei cuvintelor“, relansarea comunicării autentice; experiența afectivă ar putea deveni ocazia superioară a scrierii de sine, iar poezia, „drumul ascuns“ către virginitatea emoției pure, mesaj în sticlă (Paul Celan), pictură interioară cu penel din pană de păun: „Scrisorile se scriu singure/ cuvintele trec prin zile ca lumina prin pereții de sticlă“. Din păcate, însă, și calea aceasta se dovedește marcată de stigma pandemiei timpului, de virusul inconsistenței generale: „Am ieșit de pe orbita ta/ mă urmărești cu privirea/ la limita dintre a fost și va urma“ (ieșire din decor). Consumarea, arderea iubirii se transferă în epuizarea resursei lingvistice, cuvintele se estompează, dispar, lăsând în urmă cenușa, murmurul, ruga: „vorbește-mi vorbește-mi/ ca și cum aș înțelege lumea asta/ ca un vis flămând“. Golit de adevărul care îi dă putere, poeticul se retrage într-un ungher tăcut al camerei de hârtie:„în fața paginii albe îmi împietresc/ mâinile /…/ mă rescriu în agonie/jumătate din mine ți-a rămas arvună /…/ plec, jumătate femeie/să renasc“ (***). „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas“,observa, deunăzi, Ion Pillat, pe urmele abatelui Brémond: „ca mistica (…) poezia (…) n-are nimic de spus, nu spune niciodată nimic“. În liniștea ambientală care acoperă, ineluctabil, forma lirică mută, tocmai autenticismul lost-love (Robert Graves, Dylan Thomas), simptomatic pentru devastarea polului afectiv al ființei compromise de fugit irreparabile tempus, răstoarnă planul poetic. Abandonându-se fluxului versurilor, care transportă spre umbra Frumosului emoțional, poeta își ascultă poemul curgând și îi identifică firul de aur al melancoliei. O melancolie care are mai puțin de-a face cu elegheia, cu reveria romantică, cu tristețea lui Vinea sau cu acedia freudiană, și mai mult cu poezia meditativă de tip Rilke, Verlaine, situată undeva între „sweet melancholy“ și „virtutea intelectuală“ a geometrului din gravura lui Dürer (Erwin Panofsky). Această mireasmă nouă, pe care Andra Mateucă a distilat-o, volum cu volum, din propria viață, este tocmai esența care curge prin cupele Eros-Thanatos ale poeziei sale, este substanța timpului sideral care picură prin cartea ei-clepsidră, este acustica unui tărâm umbrit, acoperit de lumea care moare. În moartea lumii întregi stă, cred eu, tocmai viitorul acestei poezii remarcabile.