Traversăm o perioadă specială d.p.d.v. al istoriei mentalităților. Cine va privi în urmă și va analiza Zeitgeist -ul zilelor noastre va constata existența, în paralel, a mai multor curente de gândire, diametral opuse: există aceia care cred în cuceririle științei, dar și aceia care cred că pământul este plat, cei care cred în binefacerile vaccinului, dar și cei care cred în reptilieni, zâne și spiriduși, aceia care consideră că boala și moartea sunt o iluzie, și aceia care își așteaptă ore întregi rândul la moaște. De la New Age și nenumărate alte forme de spiritualitate până la religiozitate ori ateism, toate aceste credințe au adepți și fanatici. Există și personalități care nu se exprimă într-un singur registru și la care formația științifică nu împiedică permanenta căutare spirituală. Amintim doar numele binecunoscuților Constantin Dulcan, medic neurolog și psihiatru, autor de literatură filozofică și metafizică, sau al neurochirurgului Alexandru Vlad Ciurea, ale căror lucrări vorbesc despre drumul către spiritualitate, către divinitate, pornind de la medicină. În acest context vine vocea foarte personală, bine conturată și asumat atipică a Laurei Poantă, medic, scriitor, traducător și artist plastic clujean. Pe cât de ancorate în oniric sunt lucrările sale de artă plastică, pe atât de situate în pragmatic, concret, în biologic și natural sunt textele sale literare. Laura Poantă pare să știe că până la divinitate e cale lungă, prin urmare cineva trebuie să fie prezent, să fie aici, să se ocupe de omul biologic și social. Sigur că propunerea Laurei Poantă este indecentă și greu digerabilă. Omul ei este alcătuit din oase și mușchi, sânge care circulă prin artere și irigă organele interne. Este ceea ce se află în spatele numelui, titlului, hainelor, și a altor lucruri cu care îl ocultăm. Asemenea medicilor renascentiști, blamați pentru actul lor, singular și temerar, de cunoaștere, Laura Poantă demonstrează că omul e și un corp fizic care îmbătrânește, se îmbolnăvește și moare. Se spune că zeii se fereau de Pluton din cauza naturii domeniului său: moartea și, desigur, cortegiul degradărilor ce precedau momentul final. Astăzi, subiecte precum bătrânețea, boala și moartea nu sunt mai atractive, în ciuda depășirii unor tabuuri legate de studiul acestora în discipline precum istoria, istoria mentalităților sau antropologia. Laura Poantă coboară în abisul plutonian deschis de acestea, nu cu insolență, nu cu sadism, ci cu o foarte echilibrată curiozitate științifică, cu onestitate, în căutare de răspunsuri și nu de promisiuni, speranțe sau analgezice. Un soi de rigoare carteziană își găsește manifestarea în personalitatea aparte a scriitoarei. Aceasta reușește să obțină, în scrisul său, fuziunea între realitatea anatomică a corpului uman și omul „scris“, omul din literatură și cel „imaginat“, omul din imaginarul colectiv, propunând, în filigran, o istorie a corpului. Doctorul de povești realizează inclusiv o anamneză a poveștilor, orientând diagnosticul astfel încât și cititorul să poată determina, la final, un prognostic, neașteptat, dar nu mai puțin valabil, eroilor de basm.
Interesul față de realitățile sociale, față de trenduri, de cele mai multe ori, bizare și prea puțin benefice, conștiința de om al cetății, marchează eseurile Laurei Poantă. Amintim doar Despre durere și alte discriminări, în care se realizează o incursiune în „literatură în general și literatura medicală în special“ pentru a vedea cât de des au loc erori de atribuire funcție de sex a unor simptome sau boli. În general, femeile sunt etichetate ca suferind de isterie, nebunie, „oarecum subînțeleasă“. „«Bolile bărbaților» au primit tacit de-a lungul timpului statutul de «normale» sau «mai normale», astfel încât, atrăgând atenția asupra problemelor specifice femeilor, se pune involuntar eticheta de «ciudat» sau «inferior».“
O noapte în spital este o povestire, un text singular în volumul care cuprinde eseuri și interviuri, dar este unul din textele cu cea mai mare greutate. Un personaj precum gândacul duce imediat cu gândul la Kafka, iar autoarea speculează cu spirit ludic și ironie bagajul livresc al cititorului, însă atmosfera creată, melancolia stăpânită, descrierile trivialului, desenarea fără cusur a faptului comun, tabloul unei zile banale, dintr-un șir de zile banale, prin care se perindă viața și moartea, o situează într-o ilustră descendență cehoviană. Ar fi o pierdere ca această povestire să rămână solitară și să nu avem și noi, într-un timp atât de prielnic (paradoxal, poate) pentru scris, un Pavilion nr. 6 al nostru.