Sînt douăzeci și cinci de ani de cînd, în 1996, Nichita Danilov debuta în proză cu volumul de nuvele și povestiri Nevasta lui Hans. Acum, cercul se închide cu un nou volum de proze scurte, Simfonia mută (Editura Polirom, 2022). După un sfert de veac și după ce l-a explorat în diverse dimensiuni, Nichita Danilov se în toarce în spațiul său traumatizant, regăsind, din Nevasta lui Hans, decorul sumbru, imaginile carnavalești, cruzimea notației, pendularea între dumnezeiesc și umbrele întunericului, legiunea, între credință și păcat, între atemporalitate și fixarea în cronologie, între aparițiile angelice, serafice și cele demonice – totul creînd o acută senzație de insecuritate, de pericol iminent. Astfel, în Misionarul, Ioasaft caută experiența sacrificiului primilor creștini, luptîndu-se cu demonii săi, dintr-o lume care stă pe loc, se pietrifică și aceea a casei familiei S., unde misionarul „aducea lumina Domnului“, pentru ca în Casa mîinilor, între contururile halu cinante ale lucrurilor, într-un „aer surd, ca de pîslă“, personajul-narator să intre într-un maelstrom de viziuni, vise și năluciri, alcătuind un labirint, un tunel al timpului, pe unde ființa acestu ia circulă între lumea aceasta și aceea de dincolo. Remus, unul dintre protagoniștii prozei Colecționarul de suflete, începe în deplină umanitate și sfîrșește în fantoșă sau spectru, creînd „o stare de disconfort, de angoasă, de presimțiri din cele mai sumbre“: personajul lui Nichita Danilov e un semn al lumii de dincolo, legată ombilical, prin mormînt, de lumea de aici și acum.
Între luciditate și delirul suprarealist, personajul lui Nichita Danilov se surpă într-un abis ficțional, rătăcind acolo printre oglinzi care înșală, alături de Stephen Hawking, adesea evocat de prozator în cartea sa; un muncitor repară o draglină imaginată de Leonardo în Relatarea cheii france ze, o întîlnire cu Medvedev și Putin e „relatată“ în La masa oficială, profesorul de logică Oleg Fortunatov din Așteptare citește din ziare doar știrile vechi, pentru că „atunci întîmplările și faptele petrecute îi apăreau într-o lumină mult mai așezată“, în Demonstra ție, naratorul însoțește un protest stradal al studenților de la Agronomie, iar în Povestea unui om foarte harnic regăsim o parodie la cunoscuta Poveste a unui om leneș de Ion Creangă. Miezul cărții lui Nichita Danilov este nuvela Simfonia mută al cărei personaj e printre puținele ce au o biografie, o istorie care fixează, la ri goare, și date ale timpului-epocă: „Pe la sfîrșitul anilor ‘80, reușise să plece în exil, stabilindu-se la Stockholm, și după Revoluție se întorsese în țară. La scurt timp după sosire, nostalgia după locurile natale s-a transformat în înstrăinare. Nu numai prietenii, ci parcă și casele își schimbaseră înfățișarea. Mergea pe străzi și se simțea străin. Sentimentul acesta se acutizase atît de mult, în cît, după un an și șase luni de peripeții, Gog își strînse bagajele și se întoarse la ai lui, la Stockholm“.
Proza lui Nichita Danilov din Simfonia mută, încărcată de o simbolistică religioasă, ortodoxă, care, uneori, pleacă din superstiții și sfîrșește în analize complicate ale păcatului, credinței în moaște etc. sau în lungi pasaje eseistice, în orizontul filosofiei și demonologiei, poartă cu sine un pa chet cultural voluminos, de unde se revendică, parțial, firește, irigînd imaginarul prodigios, sursa principală a prozelor: simboliștii francezi ai secolului XIX, Poe, Melville, pictori suprarealiști, Dali, de Chirico, Chagall, Van Gogh și, mai ales, Munch cu Strigătul său, pictorii orbi din Colecționarul de suflete, pictînd „peisaje după natură oarbă“, analize psihologice, logice, inserții onirice, psihanalitice – un întreg ansamblu de comentarii care ecranează, adesea, planurile epice din Simfonia mută. Povestirile și textul-pivot, nuvela care dă titlul cărții, pun în scenă conflictul dintre energia cuvîntului și forța imaginii; pare o încercare a cu vîntului de a îngloba și de a re-prezenta imaginea și, pe de altă parte, rezistența îndîrjită a imaginii de a rămîne în lumea ei, în spațiul său identitar: în fapt, în Simfonia mută e un raport de geneză reciprocă, cînd cuvîntul naște imaginea, iar imaginea gene rează cuvîntul. Totul se petrece în aparenta lipsă de logică a suprarealismului, astfel încît prozele lui Nichita Danilov se fixează într-o expoziție de lucrări de Dali, de Chirico, Chagall, Van Gogh, pe care aceștia, poate, le vor fi gîndit, dar trecerea pe pînza hîrtiei aparține prozatorului, cuvintelor sale: în Simfonia mută e un vernisaj de lucrări de Nichita Danilov, inspirate de pictura celor amintiți, avînd drept afiș Strigătul lui Munch și pîlnia lui Urmuz. O succesiune cinematografică de imagini suprarealiste, în re gistrul simbolismului, expresionismului, realismului magic, în che ia unor poeme futuriste în maniera lui Marinetti, într-o competiție a bizareriilor, fantoșelor din teatrul absurdului și, mai cu seamă, a semnelor amenințătoare venind din prezența lumii de dincolo care „se revarsă uneori peste cei de aici“ – aceasta este Simfonia mută a lui Nichita Danilov, un prozator „nebun“ după pictură, pre cum bătrînul Hokusai, care transferă tablourile, „ceasurile curgă toare“ ale lui Dali în celulele corpului și în ADN-ul cuvîntului.