Orice tratat de pedagogie te învață că nu e recomandabil să
critici la nesfârșit. După ce ai identificat o situație defectuoasă,
după ce ai întâlnit un personaj plin de hibe e potrivit să
propui soluții. Dar ce te faci când cazurile disonante aparțin
politicii și protagoniștii lor sunt politicienii? Ca să fii tăietor
de lemne ori oier nu te supune nimeni la examene și concursuri
complicate. Ți se pun în mână drujba ori bâta și, după câteva lecții sumare,
te apuci de lucru. Ca să ajungi politician, și încă unul de vârf, se presupune
că ai trecut printr-un șir de selecții și verificări. Mai întâi, trebuie să fii admis
într-un partid în conformitate cu statutul acestuia. Apoi, să fii ales de „organizația
de bază“. După aceea, la nivel local. Ulterior, să treci proba de rezistență a
alegerilor zonale și, finalmente, pe cea de foc a celor naționale.
Formal, lucrurile acestea chiar se întâmplă. Numai că — o știe oricine
a deschis măcar ușa unui sediu de partid — întregul proces e trucat. De jos
până sus regulile sunt cópii palide ale cutumelor de tip mafiotic. Există mereu
un nucleu ireductibil, constituit pe baza intereselor de tip financiar ori
economic, iar în jurul lui nenumărați electroni-satelit. Deciziile sunt luate
întotdeauna de membrii miezului tare, sâmburele clanului care și-a asumat,
conjunctural, o identitate politică. Dar numai de ideologie și de principii nu
e vorba în limbajul și acțiunile lor. Viața de partid e asemeni unei table de șah
unde pionii și piesele mai slabe sunt mutate discreționar. Compor tamentele
se schimbă exclusiv în funcție de
interesele celor din vârful piramidei
și în momentele considerate de către
ei potrivite. Așa se face că scena publică
e alcătuită aproape exclusiv din vocile
capricioase ale liderilor, și nu din acțiuni
instituționale predictibile.
Ceea ce am descris mai sus nu e
o invenție românească. Întotdeauna
și pretutindeni, politica a avut profilul
cvasi-infracțional, contondent și abuziv
al structurilor mafiote. Glazura de
legalitate provine din acceptarea de
către cetățeni a necesității instituirii
unor legi și reguli. Dar, odată ce li s-a
permis să existe, politicienii acaparează
mecanismele sociale și controlează
discreționar funcționarea societății.
Nu la binele amărâtului de alegător le
stă lor mintea, ci la perpetuarea propriei
puteri și la servirea intereselor de grup,
de castă și de partid. Pe de altă parte,
politicienii nu sunt radical diferiți de
oamenii care îi votează. Indignările și
criticile sunt inutile: de vreme ce toate
formulele politice ieșite la noi din alegeri
în ultimii treizeci de ani s-au dovedit
catastrofale, înseamnă că de atât suntem
în stare.
Partea și mai proastă e că fiecare
nou ciclu electoral aduce în prim-plan
politicieni din ce în ce mai siniștri,
odioși până în măduva oaselor. Când
descoperi pe câte unul mai decent, te
freci la ochi neîncrezător: e posibil așa
ceva? Dar îți revii imediat și-ți spui: nu
va prinde, cu siguranță, încă un mandat.
Probabil s-au petrecut erori la întocmirea
listelor, iar sita de partid a avut și ochiuri
defecte. Toate acestea nu ar fi posibile
dacă în viața de zi cu zi, la bază, n-ar
fi și ea într-un hal fără de hal: aceeași
populație nepăsătoare, încremenită
în filozofia lui „merge și așa“, a indiferenței
față de propria soartă și a celor din jur,
a improvizației păguboase ce se bălăngăne
beată într-o plasă de minciuni și iluzii.
Nu e mare diferență între cartierele
abandonate în explozia de la Cernobîl
și scheletul cenușiu al majorității
blocurilor din orașele României.
Ce crește din ruine, decât
alte ruine? Cum să-și
depășească condiția
cetățeanul care nici
măcar nu realizează că și-ar putea-o depăși? Sărăcia generează
mizerie morală, iar mizeria morală se transformă în declasare
fizică și suferință acută. Văd în fiecare zi oameni ce tânjesc parcă după ceva,
fără să știe cu precizie după ce. Peisajul cenușiu al comunismului, pus în
evidență de depresia adusă de iarnă, a acaparat nu doar cătunele izolate, ci
și marile orașe. Ea se traduce în frustrare și isterie, fenomene înregistrate zi
de zi pe oricare din străzile țării. Șoferi care se încaieră și scot pistoalele,
gospodine ce dau cu tigaia în cap vecinei care le-a supărat, copii de școală
care își brutalizează colegii cu o barbarie inimaginabilă, soți care-și calcă în
picioare nevestele, soții care-și iau lumea în cap și fug încotro văd cu ochii,
bețivi care se furișează tremurând pe lângă zidurile mâncate de lepră ale
caselor, câini flămânzi, gata să sfâșie pe oricine întâlnesc în drum, violență,
violență, violență.
Niciunul din lucrurile pe care le-am descris mai sus nu e nou. Dar
dezastrul e parcă mai vizibil astăzi. Având posibilitatea de a face comparații,
ele sar în ochi și dor ca niște răni supurânde. Chiar nu putem, cu niciun chip,
să ne scuturăm de murdărie și să ne vindecăm de boli? Nu se lipește nimic de
noi din ceea ce se numește „progres și civilizație“? Suntem condamnați la
primitivism, la înapoiere și la suferință? Cum se explică recrudescența
extremismelor de dreapta (legionarism, neo-nazism, fascism) și a celor de
stânga (marxism, corectitudine politică, progresism) într-o societate ce părea
vaccinată împotriva experimentelor politice radicale?
Da, suntem o țară în cădere liberă. Dar cine e de vină? Putem pune cu
ușurință degetul pe un nume de politician sau pe altul. Realitatea cruntă e că
fiecare dintre noi este vinovat. Am echivalat cu multă ușurință libertatea și
permisivitatea cu abuzul și cu vulgaritatea deșănțată. Nu am reacționat atunci
când buba era mică, iar astăzi ne uităm neputincioși la cancerul social instalat
în fiecare colțișor. Nu ne pasă că jurnaliști curajoși sunt călcați în picioare de
hoarde de ciomăgari de partid (cum se întâmplă chiar acum cu Melania Cincea,
o admirabilă ziaristă și scriitoare din Timișoara, insultată într-un limbaj
barbar de adepții isterici ai neo-legionarismului românesc), după cum nu nea
păsat nici când alte voci publice au fost terfelite de pegra decerebrată din
subsolurile partidelor. Elita intelectuală a țării a devenit ținta batjocurii și a
urii, dorindu-i-se exterminarea și de la stânga, și de la dreapta.
Cum vocile credibile au fost copleșite de straturile de mâzgă aduse
dintr-un subconștient colectiv sufocat de propriile dejecții, nu mai are cine
să articuleze propozițiile menite să elimine sau măcar să diminueze tendințele
sinucigașe ale societății românești. Altfel spus, au dispărut necesarii arbitri
ai eleganței, înlocuiți de arbitrii dezmățului. Orice țoapă cu aplomb e astăzi
director de conștiințe. Orice gureș
analfabet trece cu ușurință drept
învățător al neamului. Orice olog mintal
e salvator al țării. Și uite-așa, din miracol
în miracol, din farsă în farsă am ajuns
nu doar de râsul lumii (deși de asta nu
ne pasă), ci am făcut, de bunăvoie și
siliți doar de nemernicia noastră,
drumul întors la zilele celei mai negre
mizerii comuniste. Ceaușescu s-a spart
în mii de bucățele care, printr-o alchimie
demonică, au prins viață și vorbesc
prin fiecare dintre noi.
De un egoism feroce, pentru
mulți români răsplata nemeritată a
devenit un ideal. Nu e de mirare că
bolile sufletului și ale trupului fac
ravagii printre tineri. Cei bătrâni par
resemnați, ducându-și viața anostă în
blocuri cu scări și holuri imunde,
iluzoriu apărate de geamuri de sticlă
crăpată și zăbrelite cu gratii de fier.
În schimb, generația născută după
1990 pare să se fi radicalizat. Unii,
cei capabili de performanță, pleacă
din țară imediat ce se văd cu o
diplomă în buzunar. Ceilalți, care
au descoperit că ugerele instituțiilor
publice nu s-au veștejit de tot, pretind
statut de privilegiați. În numele a
ce? Pentru simplul fapt că s-au ivit pe
lume, chiar dacă existența lor nu pare
să fi fost observată de cineva. Mai mult,
suferinzi de o formă lirică a paranoiei,
au pretenția să se instituie în decidenți
auto-instituiți asupra tot ceea ce mișcă
în țară și în lume. Vor onoruri, bani,
poziții pe criterii care au de-a face cu
orice, dar nu cu valoarea și competența.
Ce ne mai poate salva
din starea catastrofică
în care am ajuns? Pentru
generația mea nu mai
sunt speranțe. Din
textul unui tânăr și
talentat poet și prozator timișorean,
Borco Ilin, înțeleg că nici pentru a lui.
Trăim cu toții, așa cum inspirat o spune,
o viață la bordură:
„Între timp, am schimbat autocrați,
hoți, inamici ai poporului și manipulatori
de doi lei, rechini cu funcții și bișnițari
cu ștaif, și tot nu mă pot scăpa de
sentimentul de viață la bordură când
intru în scara blocului cu zece etaje al
părinților: la parter se combină mirosul șobolănos din boxă cu cel de mâncare
gătită de tanti Melania, care a fost o viață întreagă bucătăreasă la Filist (Colegiul
Bănățean), și cu izul de dentist de la apartamentul de peste drum, închiriat
ca atare. În timp ce urc cu liftul la etajul 9 către ai mei, am impresia că o s-o
găsesc pe mama cum îmi face semnul de liniște cu degetul, înregistrând
muzică de pe un casetofon pe altul, pe casete AGFA, care țiuie inevitabil pe
butonul RECORD. Mă năpădesc sunetele și mirosurile copilăriei la bloc:
desfacerea șirului ciorapului de lână gri când agățai vreo ladă de cartofi în
holul apartamentului fără lumină, apoi acel zbrrr! când se aprindeau toate
becurile în casă, frigiderul și siguranțele. Gecile fâș. Traforajul cu miros de
rumeguș proaspăt la orele de PTP și vaselina din menghine. Ciocanul instalatorului
Costea pe un Renault 16 pe butuci în fața blocului, expectorația grohăitoare
a vecinului tebecist de la X, care venea prin geamul deschis de la baie. Bătutul
șnițelelor duminica. Foșnetul ferm și amenințător al filelor catalogului. Tacul
de lemn pe harta geografică și praful de cretă de sub unghii. Închiderea brutală
a ușilor tramvaiului. Telejurnalul. Bubuitul plin al artexului, al mingilor de
fotbal din piele. Ușile de fier ale aprozarelor.“
Așa în Ceruri, așa și pe Pământ. Așa ieri, și tot așa astăzi.