Trilogia cri tică pe care Mir cea Mihăieș i-a consacrat-o lui James Joyce a ajuns la episodul final. Acesta nu a vizat, așa cum poate ne-am fi așteptat, cărțile consacrării scriitorului irlandez, adică Oameni din Dublin (1914) și Portretul artistului la tinerețe (1916), poezia, teatrul sau co respondența scriitorului. Surprinzător, cel puțin pentru cine nu-l cunoaște pe Mircea Mihăieș, exegeza s-a încheiat, în Finnegans Wake, 628. Romanul în tunericului, tocmai cu acel text considerat de mulți, în cel mai bun caz, un experiment-limită, dacă nu de-a dreptul o carte de neînțeles.
O opțiune interpretativă, așadar, plină de riscuri. Căci, dacă ultimul roman al lui Joyce a ridicat dubii asupra întregului demers novator al prozatorului – alimentând, indirect, și contestațiile mai vechi privind metoda întrebuințată în Ulise –, cea de-a treia etapă a trilogiei putea, în caz de eșec, să pună și ea sub semnul întrebării edificiul critic ridicat de Mircea Mihăieș.
Mă grăbesc să spun că nu s-a întâmplat deloc așa. Finnegans Wake, 628 este una dintre cele mai uluitoare apariții din critica noastră contemporană și, totodată, pornind de la figura exponențială a lui James Joyce, o epifanie a modernității literare europene în întregul ei. (Am folosit intenționat vocabula „epifanie“, care îi plăcea atât de mult și a jucat un rol-cheie în configurarea viziunii romanești a scriitorului irlandez.)
Cum spuneam, Finnegans Wake nu promitea deloc să fie „terenul de joc“ cel mai propice pentru exercițiul interpretativ pe care ni l-a propus Mircea Mihăieș în cele două volume anterioare, Ulise, 632. Romanul romanului (2016) și O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019). Cititorii obișnuiți, în cazul în care nu sunt deja preveniți și încearcă să citească Finnegans Wake, nu trec de primele lui pagini, iar criticii raționaliști îl descalifică scurt, ca pe un text ininteligibil ori ca pe un experiment ratat. Puținii interpreți care (susțin că) l-au parcurs cap-coadă îl privesc fie ca pe un text „profetic“, ascunzând un mesaj secret care se cere decodat – și mai toți pretind, firește, că dețin unica interpretare „corectă“ a acestui misterios mesaj –, fie ca pe un epitom al romanului contemporan, care e prin definiție polimorf și permite o multitudine de interpretări, din cele mai fistichii. Există, arată Mihăieș, până și critici care pretind că Finnegans Wake este un text simplu și ușor de descifrat, în pofida evidenței că este extrem de dificil de urmărit chiar și numai pe câteva pagini.
Criticul român nu merge pe nici una dintre aceste căi. Nu pleacă nici de la premisa că ar fi un roman „simplu“, care, cu toate dificultățile de lectură imposibil de ignorat, ar conține un înțeles unic și unilateral, nici de la ipoteza că scriitorul irlandez ar fi ascuns, sub obstacolele lingvistice pe care le ridică deliberat în calea lecturii, cine știe ce „gnoză“ ocultă. De asemenea, interpretarea lui Mihăieș nu aspiră nici la impersonalitatea factologiei academice, nici la egocentrismul metodologic de tip structuralist, care face ca bibliografia lui Joyce să abunde de interpretări abracadabrante, de la cele marxiste la cele feministe. Din acest motiv, am și evitat, pentru a defini demersul său exegetic, să folosesc termenul de monument, deși, vorba cuiva, în fond, trilogia chiar asta este… Însă Mircea Mihăieș e un hermeneut pentru care rezultatele lecturii contează, nu primatul metodei sau propria statuie critică.
Explicarea acestui roman inexplicabil pornește, așadar, de la câteva constatări de bun-simț: 1) nimeni, cu excepția cazurilor patologice dovedite, nu publică texte ininteligibile, 2) refuzul întregii retorici a romanului tradițional produce o nouă retorică, nu abolirea ei, 3) Finnegans Wake este alcătuit din cuvinte, iar interpretarea poate pleca de la această certitudine pe care o reprezintă fiecare vocabulă în parte, și 4) corespondența scriitorului și mărturiile celor apropiați, ca și genetica romanului, oferă indicii consistente despre viziunea lui Joyce, în fiecare din momentele scrierii acestui text.
De aceea, traseul analitic al lui Mircea Mihăieș este alcătuit, ca o insolită bandă a lui Möbius, din pendularea suplă între înainte-de-text – gândurile, intențiile, trăirile și biografia scriitorului, recompuse din corespondență și din mărturiile contemporane – și text – inclusiv, sau mai ales variantele succesive ale acestuia, până la ediția propriu-zisă din 1939. Bibliografia critică pe care se bazează cercetarea, imensă (și chiar strivitoare… de orgolii dacoromâne), este utilizată, sub formă de dialog cordial, pe tot parcursul investigației, pentru iluminarea unui aspect sau întemeierea unei interogații.
Interpretarea lui Mircea Mihăieș avansează câteva demonstrații care, cred eu, vor fi greu de clintit de acum încolo.
Mai întâi, aș semnala faptul că, între Nonsensul clamat de cei mai mulți cititori și Marele Sens exaltat de puținii zelatori ai acestui roman dificil, există o multitudine de sensuri tranzitorii. Iar viziunea lui James Joyce însuși, ideile și intențiile sale cu privire la acest roman s-au transformat considerabil între 1922 și 1939. Sensul acela tiranic, căutat de criticii raționaliști, este substituit, în cazul de față, de această arborescență semantică, pe care stilul romanului o configurează cuvânt cu cuvânt.
În al doilea rând, o observație lansată de Joyce, încă de la primele fragmente publicate în reviste și primele referiri la roman din corespondența sa, în perioada 1922-1924, rămâne valabilă și în 1939, când romanul e tipărit ca atare. Finnegans Wake e o work in progress. Scriitorul irlandez e, în fond, un mare spirit barochist care, terorizat de un milion de probleme – financiare, de sănătate, sufletești, de relații literare: Mihăieș le semnalează rând pe rând –, se ascunde în spatele unor măști. Textul romanului devine, în consecință, o operațiune de codificare, realizată prin utilizarea unor cuvinte și expresii dintr-o mulțime de idiomuri exotice sau moarte (de la gaelic la elină sau latină), prin deformarea cuvintelor limbii engleze, prin încălcarea gramaticii ș.a.m.d. Or, dacă textul este un cod, ba încă unul care-și schimbă cifrurile de la pagină la pagină și de la rând la rând (ca o mașină Enigma!), principalul sens al lecturii este însăși operațiunea de decodare. Interpretarea constă, de aceea, în primul rând din dialogul minții criticului cu textul, din acumularea acelor asociații, corelații și rupturi, pe care cuvintele romanului o produc în spiritul cititorului.
În al treilea rând, Mir cea Mihăieș nu cade în plasa interpretărilor extreme: dacă e sceptic în privința existenței unei „gnoze“ ca muflate în spatele limbaju lui imposibil al romanului, nu crede nici în teza inin teligibilității totale. Textul are un embrion epic, are eboșe tipologice și chiar un nucleu care poate fi rezumat, ca și în cazul romanului Ulise, în câteva propoziții. Însă Joyce denunță în Finne gans Wake toate convențiile romanului clasic, ca și, în general, pe cele ale literaturii. Convenția celor trei unități, de pildă (de loc, de timp și de acțiune), nu este înlocuită cu o alta, a autenticității, ca în Ulise, ci cu cea a per manentei dezagregări, a unei infinități de dez-unități. Întregul univers al roma nului stă sub semnul unei stări de wake: cuvânt poli semantic, care poate trimite și la priveghi – cel de dina intea înmormântării ro manului clasic? –, dar și la starea de trecere dintre somn și trezie. În ambele variante, este vorba de un transfer de la o lume la alta, de la un nivel de conștiință la altul.
În fine, Mihăieș exploatează cu finețe o observație de care alți exegeți ai lui James Joyce se cam feresc: în făptura chinuitului irlandez se ascunde nu numai un scriitor, ci și un farsor de geniu. Ludicul joacă un rol important în geneza romanului Finnegans Wake, cu amendamentul că nu este vorba de ludicul matur al scriitorului modernist, care trimite prin simulacru și aluzie la semnificații pe un plan superior, ci de cel imatur, al copilului, exprimat de coborârea către nonsens a unui limerick (iar criticul găsește cu ușurință proba existenței unor construcții de acest tip atât în roman, cât și în textele confesive ale lui Joyce). Acest soi neobișnuit de personalitate ludică guvernează metamorfoza care schimbă permanent sensurile romanului, mutând cifrul, nu dincolo, ci dincoace de limbaj.
Firește, cele 878 de pagini ale cărții conțin mult mai mult decât atât. Conțin, de pildă, o pasionantă investigație, întinsă pe nu mai puțin de 32 de pagini, a apostrofului din Finnegans’ și a dispariției acestuia, între balada populară irlandezo-americană de la finele secolului al XIX-lea, de la care pornește scriitorul, și roman. Sau o formidabilă suită de analize ale celor patru veghi din roman. Ori o uluitoare privire asupra constituirii unei tradiții de exegeză a acestui text, nu-i așa?, ininteligibil, care face ca analiza romanului să fie însoțită de istoria receptării lui critice. Și multe altele, pe care cititorul le va descoperi fascinat, ca și mine, de suplețea interpretativă, de cuprinderea culturală, de ușurința asociativă a gândirii critice a lui Mircea Mihăieș. Spectacolul minții criticului dublează și concurează fertil spectacolul romanului însuși.