G.K. Chesterton îi spunea unui contemporan că nu-i poate comenta pe scurt cartea, ci va scrie în replică o carte întreagă. Eu nu voi face, firește, la fel, dar maniera de însoțire a unei cărți cu marginaliile proprii e oarecum asemănătoare la Mircea Mihăieș. El parcurge pas cu pas textura cărții, o des-tramă pe îndelete, apoi reface totul împletind firul cărții cu urzeala notelor sale de lectură și adăugând „desenului din covor“ și firele extrase din bibliografie. Tot pe îndelete. Nu se teme de detalii, nu se grăbește, descrierea minuțioasă e instrument predilect. Comentariul său e oglindă purtată alene de-a lungul unei cărți, dar una dibace și cu multe ape, așa încât dă senzația de alertețe febrilă. Marile cărți sunt, pentru Mircea Mihăieș, asemenea orașelor invizibile ale lui Italo Calvino: „construite din dorințe și din temeri, chiar dacă firul discursului lor este secret, regulile lor, absurde, perspectivele, înșelătoare, iar fiecare lucru ascunde un altul“, așadar o irezistibilă provocare. Am mai spus-o, M.M. scrie romane critice, criti-ficțiuni, nu critică literară. De amintit imediat că nu se oprește niciodată la complexități de rangul doi, ci atacă doar cărți cu versanți periculoși, abrupți, labirintici, care nu îngăduie lecturi „naive“, „de relaxare“. La întrebarea care, presupun, i s-a pus nu o dată – De unde nebunia cu Joyce?! –, ar putea răspunde ca un alpinist împătimit: „Păi, era acolo!“ („De ce n-am abandonat? Nu știu. Poate pentru că mi-au venit mereu în minte faimoasele cuvinte ale lui Polonius din Hamlet: Though this be madness, yet there is method in it – le-aș traduce în felul următor: «Deși e o nebunie, e o nebunie cu tâlc»“ – vezi interviul acordat de curând lui Cristian Pătrășconiu în România literară). Nu neapărat fiindcă nu se încumetă alții să escaladeze piscurile și să exploreze profunzimile – bibliografia Joyce e uriașă! –, ci fiindcă ispita e pe măsura sa. Am folosit anume metodă în loc de tâlc în titlul acestor rânduri fiindcă am bănuiala că mai presus de savuroase tâlcuri ascunse îl atrag arhitecturi ascultând de matematici superioare, geometrii analitice, ecuații textuale enigmatice, cu permutări și combinări infinite de cuvinte-cheie. Bănuiala mea găsește o probă în chiar mărturisirea din interviul amintit: „Nu știam să-mi explic cu precizie în ce consta fascinația, dar constatam că e deja vorba de un cu totul alt mod de a gândi literatura. Mintea începea să fie un reper fundamental, în opoziție cu inima, așa cum se întâmplă în cazul creațiilor pre-moderniste“. Cum bine observă Al. Cistelecan, Mircea Mihăieș e „iute, incisiv, inteligent peste cuviință [s.m., I.P.], prompt în reacții și tranșant în judecăți“ (vezi dicționarul Critici literari și eseiști români, de la Târgu Mureș). Mintea sa ascuțită are nevoie de provocări, de experiențe din care să ieși îmbogățit. De veghe în oglindă, de pildă, era povestea expresivă a conviețuirii singuratice, introspective și prospective, cu marii scriitori autori de jurnale. Repovestite de el, jurnalele celor comentați îl „împroprietăresc“ cu viețile și scrisul lor. Are loc un transfer subtil, interpretarea sa de cititor atent modifică, desigur, anumite detalii și nuanțe, dar și ele îl supun unor abia perceptibile transformări. Mărturisește la un moment dat o „imensă frică de timp, de clipa care o să treacă fără nici o urmă“, nu (mai) poate pune/suferi intermediari între sine și lume/text. „Oricum, sursele de mâna întâi rămân surse de mâna întâi, chiar dacă te încearcă bănuiala că dincolo de ele nu întrezărești adevărul. Care adevăr?“ Ca neutrino, acest adevăr lasă urme, dar nu este niciodată vizibil, tot farmecul stând în interpretarea prelungă, ațintită. Nu de puține ori, te duc ele, te urmăresc, te hipnotizează. Spune în același interviu: „Hipnotică e starea oricui decide să-l citească pe Joyce. Există atât de mult autoritarism în textele lui… încât rămâne un spațiu foarte îngust de manifestare a propriei tale libertăți. Te trezești făcând gesturile impuse de el și urmând pașii așa cum ți-i dictează“. „Hipnoza“ se explică prin „stranietatea formei, a structurii, a rădăcinii, a sensului fiecărei propoziții“. Ca în Păianjenul lui Hanns Heinz Ewers, cititorul/criticul se amăgește că e la cârma jocului, că gesturile lui sunt imitate, fără ezitare, de textul destrămat. Captiv în iluzia puterii sale, înțelege prea târziu că el este cel prins în mreje. Nu orbita circulară e la îndemâna analistului, ci norul îngăduind probabilități, relativism, incertitudini (ca în Principiul incertitudinii al lui Heisenberg). Dar, fie că e vorba despre Stendhal, Baudelaire, Gide, Virginia Woolf, Kafka, Thomas Mann, Mateiu Caragiale, Faulkner, Joyce, importantă e bucuria dificultății învinse și a operei proprii ivite în oglinda bogată. Peste tot, cunoaștere și autocunoaștere.
Pot spune din nou: cărțile despre Joyce ale lui Mircea Mihăieș nu sunt de citit (în sensul tradițional al înaintării de la un rând la celălalt, de la un capitol la altul), ci de străbătut. Comentariul său alege singura cale de urmat: aceea a unui impresionism avid, deschis inițierilor pe care cartea le oferă, cu o doză de exaltare indusă de aerul rarefiat al erudiției, dar și cu o complicitate dezarmată, caldă. Apropo de Ulysses, Mircea Mihăieș descria originalul ca pe o „cursă cu obstacole dispuse circular“, născocită de „imaginația unui creator ce combină amețitor însușirile erudiției și ale creativității“, așa încât „muncile eroice devin munci retorice“. Fatală work in progress. Speranța că lectura sa va atrage sute de cititori spre cărțile lui Joyce se împlinește oarecum pe dos. Cititorul va simți nevoia să arunce când și când un ochi la textul lui Joyce, dar va adăsta, îndelung profitabil și cu delicii, în cărțile lui M.M. Nu fiindcă e un cititor leneș și nici fiindcă Ulysses a lui Joyce n-ar fi cartea-reper pe care o numără toată suflarea printre cele de raftul întâi („cea mai importantă expresie pe care a găsit-o epoca prezentă; este o carte căreia îi suntem cu toții îndatorați și de care nimeni nu poate scăpa“, după T.S. Eliot, chiar dacă pe Virginia Woolf lectura o lasă „confuză, plictisită, iritată și deziluzionată“, dar nicidecum indiferentă). Ci fiindcă cititorul vrea să afle cât mai multe, nu doar despre carte, despre misterele și încifrările ei, ci și despre lumea contemporană scriitorului, despre întrepătrunderi și întrețeseri deja limpezite (fără a li se anula taina!), despre laboratorul nașterii cărții, dar și despre posteritatea cărții, cu detalii pe care Joyce însuși nu mai are cum să le știe. „Detectivistica miraculos acaparantă“ (Dan C. Mihăilescu) a interpretărilor invită într-o expediție excepțională: „am intenționat să propun câteva căi de acces spre adâncimile acestui roman extraordinar de complex, de bogat în sensuri și simboluri“. Criticul e un însoțitor, o Călăuză. Afină, dar și incomod de lucidă, scormonitoare, cârtitoare. Dacă Joyce „a construit recipiente cu aparență omenească în care a turnat o cantitate enormă de informații, senzații și cuvinte pentru a ilustra potențialitatea minții omenești și jocurile smintite, reluate la nesfârșit, ale omenirii“, Mircea Mihăieș își propune și reușește să adauge metodă nebuniei/smintelii, să-i dea coerență și farmec.
Lucrurile se repetă cu Finnegans Wake 628. Romanul întunericului. O carte cu o complexitate în plus, de noapte, care nu se poate citi decât „buchisind fiecare vocală și încercând să dibuiești ce se ascunde sub literele, imaginea și sonoritățile acesteia“. Turner zicea că, dacă ar exista ceva mai negru decât negrul, ar alege să-l folosească în tablourile lui. Joyce ar putea spune, urmat de aproape de Mircea Mihăieș, că, dacă ar exista ceva mai complex decât complexitatea, acela ar fi instrumentul lui predilect. Carte a întunericului. Finnegans Wake e o șaradă, dezlegarea ei amenințând să te acopere cu „un fel de întuneric… hermeneutic, în care nu mai ești sigur de nimic“; „lectura e obligată să fie un fel de arheologie combinată cu o hermeneutică. Trebuie să mergi din aproape în aproape, să te târăști (chiar acesta e termenul!) de la un cuvânt la altul, să-i spargi încuietorile și să te lovești cu fruntea de noul zid și de noua enigmă ce ți se oferă“; „Finnegans Wake a îngrozit lumea din cauza dificultăților puse nu de ideile pe care le conține, ci de lectura în sine. E ca într-un cerc vicios: nu poți s-o înțelegi pentru că n-o poți citi, și n-o poți citi pentru că nu ai înțeles-o“. Toate aceste înfricoșate dezvăluiri de laborator sunt declarații ale unui învingător. Frisonul, jubilația, încântarea, mândria de a fi depășit un uriaș obstacol se transmit și cititorului.
Într-o scrisoare către Max Eastman, Joyce descrie nevoia de a apela la un limbaj care să reprezinte noaptea, căci ordinea obișnuită a cuvintelor nu poate traduce evoluția nocturnă și imprevizibil intersectată a conștientului, semi-conștientului, inconștientului. Supraîncărcarea semantică, fonetică, semiologică poate fi receptată și ca „luare pe arătură“ a cuvintelor (Edmund Wilson). Mircea Mihăieș, iscusitul dragoman la Curtea lui Joyce, observă și el „excesul detaliilor și eforturile disproporționate ale lui Joyce de a aduna un număr copleșitor de referințe și simboluri“ care subminează anume coerența narațiunii. În Ulysses „păstrarea la vedere a referentului, Odiseea, și a personajului ei principal, Odiseu/Ulise, constituia însuși fundamentul pactului creator. În Finnegans Wake, peisajul e dominat de penumbre, opacități și ambiguități“. Dar, dincolo de „nivelul pur intuitiv şi jocular, bazat pe talent şi inteligenţă în alterarea cuvintelor“, Mircea Mihăieș descoperă un Joyce interesat de filozofia limbajului. Pe urmele lui Fritz Mauthner din Beiträge zu einer Kritik der Sprache, Joyce reține ideea că limbajul nu poate descoperi esenţa realităţii și nu poate intermedia cunoaşterea, deoarece fiecare cuvânt „e acoperit de supratonurile istoriei sale“. Perspectivă care convine proiectului său. „Marea invenţie a lui Joyce constă în ocultarea cuvintelor denotative şi înlocuirea lor cu echivalente eminamente conotative – chiar şi atunci când conotaţiile sunt mai puţin clare sau de-a dreptul obscure. Negând abilitatea limbajului de a comunica idei şi senzaţii, el a găsit o modalitate prin care acestea să devină inteligibile: printr-un enorm travesti cu aparenţe lingvistice, dar care e, în realitate, o scurtătură între subconştient şi mintea cititorului“.
Joyce înalță cu încrâncenare bariere, distrugând „harta labirintului în care te-a ademenit“, viața personajelor e „mai degrabă metaforică decât reală“, ele fiind „întrupări ale unor concepte abstracte“, iar cărțile, „retrăire în regim ritualic a unor ficțiuni mitologice“. Toate aceste piedici sunt deznodate cu stil de Mircea Mihăieș, lectura cărții sale fiind o dezlegare ingenioasă de cuvinte imbricate, fără pretenția definitivului, căci, ar putea spune dimpreună cu Camil Petrescu, „vorbele pot forma orice fel de înțeles și au valențe cu toate celelalte vorbe“. Soluția rămâne dibuirea indefinită: „Absurdul – care domină o mare parte din textul lui Finnegans Wake – își croiește drum prin fanta dintre mit și istorie. […] Paradoxul e că în loc să limpezească lucrurile, stilistica le complică. Drept consecință, nu vom avea niciodată o singură interpretare a unui fragment sau a unei situații, ci o infinitate. Și asta pentru că există trecuturi (materia primă din care e alcătuit textul lui Joyce), și nu un singur trecut.“
La un moment dat (cu prelungiri intermitente până azi), M.M. se lasă prins de vârtejul Istoriei, se implică, se ceartă, se consumă (același Cistelecan notează: „stil tare, nervos și iritat, tranșant până la marginile tranșanței, cu violențe stilizate și izbucniri controlate și dirijate“; iar DGLR reține abandonarea temporară a instrumentarului analistului literar în favoarea eseului și pamfletului politic, „Contrafort“ fiind „adevărată retortă de veninuri politice, mai mult sau mai puțin justificate, scrise cu nerv, exasperare și forță persuasivă“). Expedițiile în publicistica politică rămân treptat în plan secund, definitorii fiind pentru statura autorului marile cărți ale trilogiei dedicate lui Joyce.