Numărul 33 are – consemnăm un loc comun acum! – (și) o venerabilă istorie culturală. În cazul titlului de față, fără să fie în răspăr cu această istorie, el are (mai ales) rostul de a cadența și de a ordona un discurs; 33 este, cu alte cuvinte, în primul rând, o convenție retorică. Și anume: una pusă în slujba unei cărți extraordinare și, mai larg, în slujba unui proiect cultural ieșit din comun.
1. Într-un amplu material de presă care a urmat publicării primului volum din suita celor pe care i le-a dedicat lui James Joyce și operei acestuia, Mircea Mihăieș compară faptul de a citi Ulysses cu o ascensiune pe Everest. „Cei care rezistă până la capăt vor avea, în mod garantat, sentimentul pe care am auzit că-l au alpiniştii atunci când ating vârful Himalayei. Adică un amestec de pace sufletească nemaicunoscută, de linişte resimţită până în cele mai intime fibre ale fiinţei, de «superioritate» a conştiinţei că aparţii unui club select, de relativizare a pasiunilor, ambiţiilor şi orgoliilor“, spunea acesta, în 2016, într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul“.
2.Pentru cel de-al treilea volum care rotunjește (doar aparenta – așa cum se va vedea imediat) trilogie închinată lui Joyce, M.Mihăieș are o comparație cel puțin la fel de puternică: lectura – o lectură intensă și până la capăt a cărții, după mai multe tentative eșuate – lui Finnegans Wake e ca și cum cineva ar coborî în Groapa Marianelor.
3. Fiindcă, spune tot Mircea Mihăieș (într-un alt material de presă ce va fi publicat în curând), „Finnegans Wake nu e doar o carte a întunericului, a viselor incontrolabile, a spațiilor vaste ale istoriei și gândului, ci o forare a adâncimilor conștiinței și minții omenești“.
4. Nu e, în fapt, o trilogie de hermeneutică a operei lui Joyce, ci altceva, sensibil diferit. În cuvintele autorului acestei opere masive în 3 volume: „cele trei cărți joyceene nu alcătuiesc, de fapt, o trilogie, ci un duplex: o casă unde, la același cat, se află Ulysses, 732 și O noapte cu Molly Bloom, și apoi, în depărtare, o vastă grădină, Finnegans Wake, 628. La rândul lor, prima și ultima carte sunt polii extremi ai unei construcții care exemplifică manifestările, de dimensiuni supranaturale, a ceea ce se numește «spirit creator»“.
5. Finnegans Wake, 628 – ca proiect literar așa cum îl știm acum în toate articulațiile sale – nu a avut o naștere programată. Și nici una foarte ușoară. „ Redactasem o jumătate din cartea care avea să se numească O noapte cu Molly Bloom și m-am gândit că, pentru a o înțelege pe Molly, trebuia să știu mai multe despre eroina lui Finnegans Wake, Anna Livia Plurabelle. Și atunci, am început să orbecăiesc prin cartea cu pricina, căutând asemănări și paralelisme“, povestește Mircea Mihăieș în dialogul publicat de România literară în prima lună a acestui an.
6. Această căutare, inițiată pentru un scop distinct, a declanșat o anumită obișnuință: „ Din această experiență am rămas, pentru vreun an și ceva, până când am încheiat cealaltă jumătate a cărții despre Molly Bloom, cu obiceiul să citesc, aproape zilnic, la întâmplare, fragmente din Finnegans Wake și să încerc să le descifrez. Mai grav e că am început să iau notițe, ba chiar să redactez pagini întregi pe marginea a ceea ce citisem și — credeam eu — înțelesesem. Le-am revăzut pe când făceam corectura la O noapte cu Molly Bloom și am acceptat fatalitatea: asta e — o să iau în spinare și această nouă piatră de moară!“
7. Un inventar rapid al celor trei cărți din suita joyceeană a lui Mircea Mihăieș ne oferă numere impresionante: 1016 pagini (Ulysses, 732. Romanul romanului) + 512 (O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei) + 880 (Finnegans Wake, 628 Romanul întunericului). Peste 2400 de pagini, la contabilitate sumară. Una în format mare de carte: 150×235. Dar în format clasic de carte – lejer peste 3.000 de pagini!
8. Un detaliu important: proiectul celor trei volume despre (o parte din) opera literară a lui James Joyce e elegant rotunjit și de trei coperte de carte semnate de un mare artist vizual – Devis Grebu.
9. Așadar, un proiect (nu doar editorial, nu doar literar, ci, aș spune, la limită, chiar unul de viață!) monumental pur și simplu.Este, mă grăbesc să adaug, o monumentalitate care nu ține, fundamental , de ceea ce se vede – câteva mii de pagini –, ci de densitatea acestor cărți, de complexitatea construcției lor, de extraordinara imaginație interpretativă și de rigoarea puse în joc pentru fiecare volum în parte.
10. E o monumentalitate care este strivitoare și care poate deveni intimidantă. Dar e mai ales una care – să nu evităm asemenea cuvinte – reclamă un respect deosebit pentru un demers de o asemenea amploare, adâncime și înălțime.
11. Nu e mai puțin adevărat că monumentală, strivitoare, intimidantă, e și referința constantă a exercițiului hermeneutic practicat de Mircea Mihăieș: materia literară primă la care se face raportarea. Iată ce spune M. Mihăieș (numai) despre Finnegans Wake – despre lectura cărții și despre faptul de a scrie în urma unei lecturi profesionistă, intense, sinuoase, sisifică, încăpățânată: „ m-a exasperat, da, aproape zi de zi, pe parcursul celor trei ani în care am încercat să scriu despre el. M-a deprimat, m-a complexat, mi-a dat sentimentul descurajant al limitelor mele“.
12. À propos, în legătură cu această carte – „imposibilă“ în mai multe sensuri – se utilizează formula următoare: Finnegans Wake e un fel de „carte neagră a postmodernismului mondial“.
13. De altfel, subtitlul pentru care a optat Mircea Mihăieș la volumul despre Finnegans Wake e, să reamintim din nou, „romanul întunericului“ – pentru că, la Joyce, consubstanțială creației acestuia e „relația intrinsecă dintre obscuritate și întuneric“. „Primul termen descrie dificultățile legate de înțelegerea romanului, al doilea are în vedere perioada, noaptea, în care e plasată «acțiunea» acestuia“.
14. Într-o scrisoare trimisă către editoarea sa preferară (din mai multe motive…), în care relatează o vizită de familie (nu una oarecare, ci a fratelui său cu care are o relație tensionată, Stanislaus / Stanie), Joyce numește, în termeni memorabili și în raport direct cu ceea ce făcuse în Ulysses, condiția pe care o are în vedere pentru Finnegans Wake: „fratele meu spune că după ce am făcut ziua cea mai lungă din literatură, acum invoc noaptea cea mai lungă“.
15. Fapt e că Finnegans Wake are o gestație lungă, ea însăși un fel de parabolă despre cum e de „citit“ un efort creator precum cel al lui James Joyce. Cartea e scrisă între 1922-1939, exclusiv la Paris (Ulysses fusese scrisă în 3 orașe diferite – Trieste, Zurich, Paris). „Durata compoziției se suprapune perfect intervalului de pace europeană, conferindu-i o acută identitate interbelică. E ca și cum Istoria i-ar fi făcut autorului un neașteptat cadou, punându-i la dispoziție măcar liniște, dacă nu și sănătate“, notează Mircea Mihăieș.
16. Finnegans Wake e, încă o dată, un „roman al întunericului“ – de aceea, și lectura sa nu are cum să fie una lineară și, de la bun început, limpede. Mai mult decât atât: este o carte în raport cu care cine se încumetă să se ia la trântă are un fel de datorie de a rata de mai multe ori, la lectură, intrarea în ea. O lectură așa-zicând oarbă, de neevitat de altfel. Despre un exercițiu atât de obositor cum a fost parcurgerea profesionistă a acestei cărți, Mircea Mihăieș povestește în mai sus menționatul interviu publicat cu mai multe săptămâni în urmă în România literară: „E ca și cum ai mesteca dimineața, la prânz și seara câlți și numai câlți. O senzație oribilă, de care m-am eliberat doar spre sfârșit, când am ajuns la partea a patra a romanului. Dintr-o dată, fără vreun efort anume, lucrurile s-au clarificat și cred că cele treizeci și cinci-treizeci și șase de pagini finale am reușit să le parcurg în două zile. Asta după ce ritmul meu de lectură fusese de două, maximum trei pagini pe zi. E adevărat că, în secțiunea care încheie romanul, limbajul se simplifică mult, iar lirismul, drama umană și viziunea metafizică iau locul obositoarelor, exasperantelor jocuri și alterări de cuvinte“.
17. Există, imaginează Mircea Mihăieș, și un reper maximal în chestiunea lecturii acestui roman: „lectura ideală a lui Finnegans Wake ar trebui să fie una instantanee, în care toate cele 628 de pagini ale cărţii să fie parcurse simultan. Doar astfel, prin expunerea la luminozitatea extraordinară a literelor ce o compun, se pot atinge profunzimile pe care scriitorul pretindea că le cunoaşte“.
18. Până la o asemenea – ea însăși imposibilă – „lectură ideală“ există mai multe strategii de apropiere de duhurile și de numeroasele încăperi întunecate ale acestei cărți (una, între altele, a unor racorduri literare și culturale dintre cele mai sofisticate și mai năucitoare). Sunt, inventariază Mircea Mihăieș, două mari categorii de interpreți ai acestui text. Pentru unii, cartea este „dificilă, inepuizabilă și, prin urmare, incoprehensibilă“. Pentru alții, „ne-am afla în fața unei creații pe deplin accesibile, a unui text «simplu»“. Hermeneutul român își refuză plasarea fermă în vreuna dintre aceste două mari „tabere“.
19. Ce face aici, în raport cu Finnegans Wake (și ce face, de altfel, și în precedentele două volume cu opera lui James Joyce ca materie de lucru), este un fel de școală riguroasă și elegantă a moderației. Un fel regal (da, regal!) de, foarte sănătos, discurs de mijloc – ca atitudine deschisă, dialogală, nicidecum ca un discurs care exclude interpretări curajoase și bine contaminate de o imaginație creatoare. „Lectura oarbă“, cea de neevitat despre care am menționat mai înainte, „poate fi depășită prin efort exegetic și hermeneutic, prin asumarea unui monahat intelectual vecin cu obsesionalul și cu extremismul“. O moderație ca atitudine asumată care dă, în cele din urmă o carte „care se vrea o experiență de lectură personală, deschisă dialogului cu numele reprezentative ale exegeticii finneganiene a ultimelor decenii“.
20. O paranteză: cele trei volume dedicate de Mircea Mihăieș lui James Joyce sunt lucrări de „Champions League“. Care ar merita să „joace“ și în ediții de limbă engleză. À propos de „Champions League“-ul cărților de profil (monografii, eseistică și hermeneutică – un fel de ligă unde nu vor regăsi mulți autori români) : în 2013, la Lexington Books (la vârful vârfurilor, adică!), lui Mircea Mihăieș i-a apărut în limba engleză cartea The Metaphysics of Detective Marlowe: Style, Vision, Hard-Boiled Repartee, Thugs, and Death-Dealing Damsels in Raymond Chandler’s Novels.
21. O detectivistică superioară – și o detectivistică superioară, mai adecvat spus – regăsim, ca metodă de lucru, dar și ca sursă privilegiată de plăcere hermeneutică, în exercițiul critic pe care Mircea Mihăieș îl practică în raport cu Finnegans Wake. Voi menționa ca etalon pentru această direcție (este inclusiv un ghidaj de lectură, desigur), plăcerea înaltă de a întoarce pe toate fețele tematica pe care o pune în joc un singur semn de punctuație – un capitol al cărții se intitulează, nici mai mult, nici mai puțin, „În căutarea apostrofului pierdut“, o referință (vom vedea parcurgând textul dlui Mihăieș) atât de bogată, de problematică, de sofisticată cu privire la titlul romanului.
22. Această artă de iscodi, de a desface și de a recompune, de a lucra, pasionat, cu o lupă cât mai fină e, încă o dată, departe de a fi un accident în Romanul întunericului; e, dimpotrivă, una dintre marile recurențe ale cărții. À propos: a știi limbajul, să știi a descifra codurile „racordurilor literare și culturale“ menționate mai sus este, în sine, o mare performanță. Să le desfaci, cu atâta răbdare pedagogică și cu o pasiune livrescă molipsitoare, să le desfaci în condițiile în care cartea lui James Joyce e (aproape) intraductibilă și din engleză în… engleză (există în acest sens un pasaj spumos în volumul lui Mircea Mihăieș) reprezintă o uluitoare performanță. Inclusiv una pentru cultura română.
23. După ce un cititor asumă condiția intrinsecă a lecturii unei asemenea cărți, cum e romanul lui Joyce – o lectură care ridică, de la bun început, „problema aproape insurmontabilă a citirii, după ce acest cititor (nu spunem că va depăși, ci doar că) se va obișnui cu harta atât de accidentată a cărții – da: „e ca și cum ai străbate un câmp minat“ –, el va putea accesa dimensiunea hipnotică a acestui roman. Pentru că marele eseu al lui Mircea Mihăieș face (atâta) lumină în marele „roman al întunericului“, am putea spune, mutatis mutandis, că și cartea despre Finnegans Wake e – și trebuie să fie luată, în sens admirativ ca atare – una hipnotică.
24. James Joyce este – cu atât mai mult aici, în Finnegans Wake – un fel de „derviș literar“ (formula e menționată ca atare în raport cu această carte). Pentru a utiliza, de asemenea, o referință exotică, am putea lejer asuma despre ceea ce face Mircea Mihăieș în Finnegans Wake, 628. Formulând direct că avem de-a face (și) cu un fel de șamanism literar – cu un ghidaj absolut impresionant în lumile și în straturile obscure și mai ales întunecate pe care le-a propus sau doar le-a sugerat James Joyce – și cu un ghid care e, cum se spune, în deplin control. Să intri în Finnegans Wake așa cum o face Mircea Mihăieș – o face, à propos, și ca „delegat“ de soi, pentru cei care nu vor deschide niciodată o asemenea carte – înseamnă un efort intelectual uriaș. De altfel, dintre cele trei cărți din suita despre Joyce, scrierea acesteia din urmă, mărturisește autorul lor, a fost de departe cea mai obositoare.
25. Carte atât de sufocantă, Finnegans Wake e, totuși, o carte care (ne) face bine și care face bine literaturii. În cuvintele lui Mircea Mihăieș: „Ea ne învață o experiență a sufocării, a hotarelor suportabilității literare, și ne spune ce putem face atunci când am ajuns pe marginea prăpastiei. Ne demonstrează că spațiul literaturii (și, implicit, al gândirii) se poate extinde la infinit, că nu există interdicții și formule închise.“
26. „Mașinărie literară“ fastuoasă, Finnegans Wake are, e o evidență aceasta, o copleșitoare „utilitate“ estetică. Romanul lui Joyce este „un triumf al lipsei de limită și al excesului de imaginație, un produs care are ca obiect totalitatea și neantul, trecutul care nu a mai apucat să devină prezent și viitorul care nu se va materializa niciodată“.
27. Dar, deși nu e așa de intuitiv și poate că nici așa de ușor de acceptat una ca asta, Finnegans Wake are, ne spune Mircea Mihăieș, și o anume ancoră practică – ea este un fel de pregătire pentru viață: „ E ca după un antrenament în forță: îți asigură o ușurință, o flexibilitate, o prospețime a percepției de existența cărora nici n-ai fost conștient“.
28. Sau, mai plastic spus (și tot de către Mircea Mihăieș): „ceea ce se produce prin lectura unei cărți ca Finnegans Wake e o dezvrăjire a lumii literaturii. Ca să lărgesc sfera comparațiilor, e ca și cum ai bea un vin extraordinar — un premier cru classé, să zicem. Iar după ce ai avut această experiență, papilele tale se revoltă de fiecare dată când intră în contact cu un lichid de o calitate inferioară aceleia despre care ai aflat (și nu mai poți uita) că există“.
29. Să mai rămânem puțin la această linie de interpretare – cartea (cartea lui Joyce, dar și cartea despre cartea lui Joyce) ca rafinat și atât de neobișnuit „echipament pentru viață“ – și să reținem următoarea considerație a lui Mircea Mihăieș, care trimite, oblic, la subtema inventariată mai înainte: „Excentricitatea stilului inventat de Joyce accentuează strategia de a transforma autosubversiunea în cale privilegiată de acces la profunzimile și, de ce nu, la frumusețea textului“.
30. Și, de asemenea, să mai spunem în directă legătură cu mențiunea anterioară că, și din unghi de vedere stilistic, marele eseu pe care Mircea Mihăieș îl alocă romanului Finnegans Wake are o eleganță stilistică remarcabilă, nu arareori cadențată de formulări dintre cele mai memorabile. Iată, spre exemplificare, în deplin registru aforistic am putea spune, un scurt pasaj despre boală (boala autorului, care se confruntă cu tot mai grave probleme de orbire pe măsură ce avansează în procesul scrierii la Finnegans Wake), viață și literatură în relație cu capodopera lui James Joyce: „reziduurile de creativitate sunt exilate în adâncimile minții, așa cum reziduurile de sens ale romanului vor migra spre profunzimile textului. Boala îl impiedică să creeze, dar tot ea îi dictează formula salvatoare: aceea de a scrie cu boala. Cu sau fără ghilimele, boala devine un ingredient al creației“.
31. „Necunoscutul“, „de neatinsul minții“ și „întunecimea misterioasă“ – acestea sunt elementele care compun „țintele lui Joyce“, în Finnegans Wake. Acestea se pot „sugera, artistic, doar noaptea“ & – Mircea Mihăieș e încă o dată și încă o dată și încă o dată memorabil în formulare – „totul se joacă în acea milionime de secundă în care memoria nu emite nici o informație. Imperceptibila stagnare atinge paroxismul din cauza absenței, în acel interval, temporal-spațial, a oricărei informații limpezi. Conștient sau nu, și-a asumat misiunea de a umple cu conținut vidul astfel creat. Cel mai greu de stabilit e dacă el aparține minții sau dacă vorbim despre un spațiu subconștient în care mintea e doar un produs derivat“. De ce e așa – de ce e atât de complicat & de ce e atât de magic ceea ce face James Joyce în această carte – ne argumentează (și ne convinge cu asupra de măsură!) Mircea Mihăieș într-o carte la finalul căreia nu e nici o exagerare să spunem că, în sfârșit, James Joyce și-a întâlnit, într-o margine de lume, Marele Interpret.
32. Important: „piatra filozofală a lui James Joyce“ – aceasta este o altă linie de interpretare cu privire la una dintre cele mai sofisticate opere literare care s-au scris vreodată Finnegans Wake, să nu fie nici un dubiu – e, firesc am spune, în viziunea lui Mircea Mihăieș și o atât de distinctă școală a învățării (despre literatură & despre viață): „lectura cărții implică și un proces de învățare – dublat de unul de dezvățare: de preconcepții, de comodități, de lene a gândirii, de spaima de a experimenta diferitul și de a accepta necunoscutul. Dar ea presupune mai ales o iubire necondiționată față de ideea de literatură și de cei care o fac să strălucească – chiar dacă, în aparență, lasă impresia că o mutilează“.
33. Nu în ultimul rând: ce face Mircea Mihăieș cu opera lui James Joyce (și) în această carte e și un fel de trântă la cel mai înalt nivel.E în stare să facă așa ceva cu oricare dintre cei mari, cu oricare dintre cei mai mari din literatură. Pentru că Mircea Mihăieș e un Magistru al literaturii, un Mare Oficiant de ritualuri în Republica Literelor, unul ale cărui vaste, impresionante, briliante eseuri avem privilegiul (da, privilegiul!) să le citim.