O carte precum Finnegans Wake, dacă te apuci să o citești, te scoate la primăvară galben ca turta de ceară. Nu numai că apoi nu mai ești în stare să faci o furtivă lectură în diagonală, dar te poți deprinde, pentru un timp, cu obiceiul de a buchisi pe silabe orice fel de texte. Iar aceasta astăzi, când stilul nostru de viață este tributar rigorilor digitalizării, riscând să nu mai avem nici urechi pentru foșnetul hârtiei și nici mâna dreaptă pentru întorsul filelor cărții. La apariția celebrului roman joycean, un critic a făcut un calcul estimativ și a ajuns la concluzia că lectura cărții ar dura în jur de un an, cu condiția să fii un cititor experimentat, pentru a putea descifra în jur de două pagini pe zi. Prin urmare, nu ar fi trebuit acordată cititului ei o asemenea osteneală, demnă de o cauză mai bună.
Indiferent dacă recenzentul respectiv a inclus sau nu în calcul și duminicile de peste an, cititorii romanului joycean care cunosc reflecția potrivit căreia lectura este o duminică a spiritului nu pot fi decât iritați la culme. Este limpede și agasant pentru toată lumea că paginile ciudatei cărți nu sunt de parcurs ca o frumoasă zăbavă a lecturii. De altminteri, un alt critic exprima reproșul că James Joyce a întors spatele cititorilor obișnuiți, oferin- du-le spre lectură pagini complicate, pentru a-și bate joc de puterea de înțelegere și de timpul lor. Acesta chiar se plângea că, în intenția sa de a pricepe corect ciudățeniile, fantasmele și străluminările lui Joyce, citirea romanului îi confisca o sumedenie de ore de… „priveghere“ din cele câteva mii pe care le mai avea de trăit.
De asemenea incoveniente nu s-a plâns Mircea Mihăieș în timp ce a scris cartea Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (Iași, Ed. Polirom, 2021). Universitarul timișorean s-a angajat la un efort exegetic și hermeneutic neobișnuit, prin asumarea unei consecvențe în cercetare care frizează obsesionalul. Doar practicarea unei hermeneutici înțelese ca un act de iubire poate să dea naștere unui asemenea studiu de excepție, apărut la capătul unei cercetări extrem de laborioase și de istovitoare. Mircea Mihăieș prinde romanul cu arcanul și îi subjugă arcanele textului, propunând direcții de lectură prin decriptările obscurităților semantice. Vocația sa de hermeneut o dovedește pe deplin atunci când caută sensuri disimulate sub pojghița textuală și când încearcă să înțeleagă, printr-o lectură „mioapă“, cuvânt cu cuvânt, frazele ce par mai curând paralogice decât necesare pentru pătrunderea înțelesurilor.
Fiind acaparat în textul bizarului roman de ieșita din comun inventivitate lingvistică, cercetătorul nu uită că Joyce aduce în scenă oameni nefăcuți din hârtie, chiar dacă felul în care se exprimă aceștia aparține îndeosebi registrului oniric, iar nu modalităților de comunicare obișnuite. Deși scriitorul privilegiază forma în detrimentul conținutului, personajele sale nu sunt simple jucării ale limbajului, dificultățile în interpretare începând odată cu stabilirea identității lor, deoarece ele induc ideea unei instabilități tematice și ideatice: „În cazul personajelor, vorbim de instabilitate, nu de inconsistență, după cum asocierile gramaticale pot fi de contact sau la distanță. În acest context, nici nu știi dacă semantica e marele câștigător sau marele perdant al evenimentelor ce par să se reproducă la infinit“ (s. a.) (p. 604). Este vorba despre evenimente ce constituie prilej pentru o amplă meditație asupra istoriei și a întrupărilor umane ale acesteia, întrucât Joyce are în vedere un „om universal“, care se manifestă, nu în precaritatea unui prezent oarecare, ci în timpul lung al istoriei. În fond, prin sintetizarea ficțională a experiențelor exemplare care au însoțit umanitatea în aventuroasa ei traversare a timpului, marele romancier irlandez a ilustrat – insistă exegetul – o istorie sui-generis a omenirii.
Se simte în discursul hermeneutic din Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului o responsabilitate deosebită în interpretare nu numai la nivelul cuvântului, ci și la acela al configurării lumilor numite prin text de către romancier. Aceasta probează fidelitatea autorului față de dimensiunea în egală măsură existențială și de limbaj a operei joyceene. Mircea Mihăieș este pasionat să întrevadă imaginea coerentă, pe deplin articulată, a unui univers mental, a unui mod de a gândi și de a simți lumea aiuritor descentrat. Intrat în iureșul unei asemenea geometrii interioare centrifuge, cercetătorul este atent atât la detaliile limbajului, cât și la sintaxa imaginarului joycean. Văzând semnificații greu de dibuit dincolo de aparențele date de litera textului, anglistul român se vădește a fi un hermeneut de mare clasă.
Plecând de la un detaliu fenomenologic oarecare, Mircea Mihăieș descoperă largi rețele de semnificații și supune totul unei atente reflecții, în scopul de a asigura echilibrul în dinamica relațiilor dintre parte și întreg, dintre imanența textului și exterioritatea lui (biografică, psihologică, sociologică, istorică), dintre baza textuală obiectivă și receptarea ei subiectivă în timpul lecturii. Privirea critică este distribuită pe mai multe niveluri ale straniului roman Finnegans Wake și ale realităților istorice în care a fost el ancorat. Astfel, mesajul romanesc este văzut ca o încrucișare a unei rețele complexe, dinamică în coerența ei structurală, dar considerată, în același timp, într-un foarte larg context socio-cultural. În cadrul unei critici imanente, dar care nu își refuză deschiderea spre spațiul amplificat al contextului respectiv, exegetul este interesat de sistemul de corespondențe dintre nivelele textului. Astfel, el caută și găsește bănuita plurisemie în însăși condiția textului, cu întorsăturile, ocolurile și revenirile sale neașteptate.
Autorul studiului rămâne mereu conștient de faptul că, dacă pierde contactul originar, nutritiv, cu textul joycean, riscă să emită un discurs tautologic sau să divagheze în mod steril. Ca orice hermeneut veritabil, Mircea Mihăieș este atent la intențiile auctoriale, cărora le reface contextul originar și le interoghează actualitatea lecturii în raport cu tradiția interpretativă. Atent la vocea nealterată de-a lungul succesivelor sale „ascultări“ din partea criticii, experimentatul critic știe că nu i se poate atribui romanului Finnegans Wake orice sens și că nici nu i se poate aplica orice tip de lectură fantezistă. Cercetătorul sesizează neconcordanța dintre interpretări date de diverși exegeți și realitatea textului, pe terenul de înfruntare al limbii engleze, între susținătorii necondiționați și contestatarii condiționați de prejudecăți. În acest sens, bibliografia copleșitoare de la sfârșitul cărții stă drept mărturie.
Cartea lui Joyce poate fi parcursă doar dacă posezi o serioasă experiență în domeniul literaturii și de aceea suntem avertizați că „oricine se aventurează în analiza lui Finnegans Wake se află în poziția cuiva care trebuie să descifreze un careu rebusistic. Procesul e însă unul invers: de data asta nu ți se dă o definiție pe baza căreia să afli cuvântul, ci un cuvânt căruia să-i găsești definiția. […] Cititorul lui Finnegans Wake sfârșește, inevitabil, prin a deveni un lexicograf sui-generis“ (p. 13). Într-adevăr, pentru a putea fi urmărită urzeala „desenului din covor“, lectura și analiza romanului Finnegans Wake presupun răbdare de lexicograf, simț al curiozității etimologice, receptivitate și ingeniozitate. Iar Mircea Mihăieș este foarte bine înzestrat cu toate aceste calități.
Undeva, autorul studiului asertează deloc descurajat că „e multă gălăgie și dezordine (s. a.) în roman, iscate de voci identificabile sau necunoscute, care vorbesc pe rând sau deodată. Atmosfera dominantă e aceea a unui spațiu infernal în care cei prezenți se exprimă prin țipete și urlete, într-un dialog al surzilor în care nu e esențial să comunici, ci să te faci auzit. Și totuși, în acest Babel ininteligibil se distinge o discretă muzică a sunetelor ce par să se caute unele pe altele“ (p. 630). Ascultând această muzică secretă a sunetelor, Mircea Mihăieș nutrește con vin gerea că a găsit și diapazonul ideal pentru a putea fi în ton cu cea mai dificilă capodoperă a literaturii universale: „În ce mă privește, cred că lectura ideală a lui Finnegans Wake ar trebui să fie una instantanee, în care toate cele 628 de pagini ale cărții ar fi parcurse simultan. Doar astfel, expuși la luminozitatea extra ordinară a literelor, pot fi atinse adâncimile la care scriitorul pretindea că are acces“ (p. 634).
Este o luminozitate de care hermeneutul român a fost cuprins în de(s)cifrarea „romanului întunericului“, conceput de un mare scriitor tentat de prospectarea obscurității cuvintelor, de descrierea mecanismelor minții omenești și de misterioasele tenebre pe care numai noaptea le poate cauționa. De altfel, trilogia exegetică a lui Mircea Mihăieș (Ulysses, 732. Romanul romanului, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei și Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului) este polarizată în jurul a două simboluri fundamentale – lumina și întunericul –, convocate la un fel de înscenare dramatică ce înscrie în efigie liniile de forță ale dinamicii operei lui Joyce.
Printr-un exercițiu hermeneutic de mare virtuozitate, Mircea Mihăieș sesizează, la nivelul lexical al dificilei capodopere Finnegans Wake, nașterea particularităților straniei scriituri joyceene și inventarea unei aiuritoare lumi romanești. Având pasiunea detaliului și atracție față de lectura fragmentară, cercetătorul întreprinde un studiu filologic atent, cântărind sensurile și nuanțele sugerate de cuvinte. Dar, dovedind o excepțională cunoaștere a operei lui Joyce, exegetul percepe dubla confruntare a părților cu întregul și a acestuia cu elementele de detaliu. Este necesară traducerea măcar în limba engleză a celor trei cărți dedicate de Mircea Mihăieș operei lui James Joyce, pentru ca hermeneutul nostru să se bucure de o recunoaștere internațională, pe care o merită pe deplin.