Toate’s vechi şi nouă toate. Forme fără fond

În noiembrie 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale. Proiectul a fost iniţiat de cincizeci de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu. „Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române în genere şi a proiectelor culturale de interes naţional.“ Legea nr.238 din 7 decembrie 2010 declară ziua de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale.

Îmi amintesc destul de bine discuţiile care au fost atunci, pro şi contra acestei iniţiative. Nu mai are niciun rost reluarea lor. În fiecare an, mai fiecare instituţie de stat, de regulă finanţată de Ministerul Culturii, face ceva ca să marcheze această zi. Şi sînt sigură că nu toţi ca sarcină de serviciu. Mai inspirat sau nu, bifînd o acţiune sau, dimpotrivă, alegînd să gîndească serios un eveniment. Sînt multe lucruri importante care s-au făcut în aceşti ani, profunde, pline de imaginaţie şi de respect. De multe ori, Ziua Naţională a fost sărbătorită la Ateneul Român, uneori printr-un program bun sau măcar decent, alteori, mai întru slava partidului aflat la putere, care dă ministrul Culturii în cabinet, minister ce finaţează şi Ateneul, aflat în subordinea sa. Uneori, lucrurile s-au făcut din timp, artiştii invitaţi au fost aleşi cu grijă, alteori… nu mai departe de anul trecut, cînd ne-am trezit pe scena Ateneului cu formaţia „Direcţia 5“, alegerea fostului ministru al Culturii, Bogdan Gheorghiu. Pentru că, nu e aşa, tinerii trebuie să fie atraşi spre valori. În mod grav, am mai avut încă o dată certitudinea că definim diferit, nu doar semantic, cuvîntul „cultură“, dar şi că interesul puterii, în general, faţă de artă şi artişti este mai degrabă mimat, adesea în context electoral. Pînă la urmă, scapi ieftin „ghetoizînd“ cultura într-o zi a ei, cu tam-tam, discursuri goale, cu un tip de patriotism ieftin, de cele mai multe ori într-un limbaj de lemn mai recent, mai în trend. Ministerul de resort organizează seara aceasta, este normal. Nu cred, însă, că se pot da şi indicaţii atît de preţioase cu privire la conţinut sau nume de artişti, ca în exemplul mai sus amintit. În principiu, ar fi de dorit, de la sine înţeles, să regăsim unele dintre numele valoroase incontestabil în cultura română. Şi nu numai. Pe scenă și în sală. Din 2011 se ştie, deci, că pe 15 ianuarie se face un spectacol de gală, la Bucureşti, nu ştiu dacă a fost vreo excepţie, la Ateneu. Deci, poate fi găsit din vreme un regizor, cu echipa sa de creatori, care să gîndească evenimentul. Să scape, pe cît posibil, de festivism ieftin. Să nu fie mai mereu ceva încropit, „improvizat“, care să aducă a Cîntarea României, a mulţumire puterii care ne dă bani. În fond, este o seară în care oamenii de cultură să simtă că sînt respectaţi, dacă nu şi preţuiţi, că reperele contează, pentru că valorile definesc identitatea naţională. Dar este o seară care să însemne, totuşi, şi bucurie.

În ultimii doi ani, se vor face în curînd, cultura şi artişti care îi dau viaţă au trecut şi trec printr-un coşmar. Profesional şi existenţial. Luni de zile nu au putut să-şi exercite dreptul la muncă, restricţiile aspre şi de neînţeles legate de procentul de ocupare al sălilor, mari şi mici, a fost şi este un dezastru, nu doar financiar. Cultura a fost pusă la zid, în orice împrejurare, ca şi cum ar fi un pericol. În linie cu boala sars-cov 2. Mall-urile au fost arhipline, la mare, la munte, valuri de oameni, nu şi valul covid, dar instituţiile de cultură au avut constant restricţii, cînd nu au fost oprite de-a dreptul. Pesemne că este un mare pericol să ţii spiritul sus şi mintea deschisă. Este adevărat că nu am văzut dînd buzna pe la minister, pe la primării sau consilii judeţene directori ca să protesteze, să-şi manifeste indignarea şi revoltă faţă de atitudinea aceasta. Care să apere dreptul la cultură. La onoare şi demnitate. Mai presus de orice. Puterea scaunului cere, încă, acel cap pe care sabia nu îl taie, cred. O vorbă neaoşă cu care generaţii întregi de părinţi şi-au crescut copiii.

Probabil ca urmare a celor întîmplate anul trecut la Ateneu, Ministerul a decis să schimbe anul acesta sala pentru acest spectacol. M-am bucurat că alegerea a fost sala „Ion Caramitru“ a Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi m-am gîndit tot timpul că i se va face o reverenţă, că i se va pomeni numele artistului şi omului de cultură care zeci de ani, constant, chiar şi atunci cînd a fost interzis sau a fost hărţuit de Securitate şi de comunişti, a spus poveşti minunate cu şi despre Eminescu. La Bucureşti, în ţară, la Chişinău. Tinereţea mea a însemnat formarea spiritului liber şi prin spectacolele „Eminescu“ pe care Ion Caramitru şi Dan Grigore le ţineau la Ateneu. Şi nu doar acolo. Aşezămîntul de la Ipoteşti, impresionant, este astăzi un Loc datorită lui Ion Caramitru care l-a refăcut complet, modern, atunci cînd a fost Ministrul Culturii. M-am gîndit că şi simbolic, pentru el, spectacolul are loc în sala ce îi poartă numele. Şi că cineva va spune lucrul acesta. Sau că cineva îi va rosti numele ca semn de preţuire pentru tot ce a făcut pentru Mihai Eminsecu şi pentru cultura română. Din cei prezenţi pe scenă, doar Horaţiu Mălăele i-a rostit numele, cu emoţie şi respect. Bănuiesc că şi lui i s-a „acordat“ acelaşi minutaj ca tuturor. Uitarea se aşterne grăbită în vremurile noastre. Se pare că nu scapă nimeni.

Am văzut spectacolul la televizor, în transmisiune directă. Am căutat peste tot numele regizorului care a gîndit treaba asta. Trebuie să fi fost cineva. Nu ia pe nimeni prin surprindere, din 2011, că pe 15 ianuarie se face un spectacol de gală. Nu l-am găsit. Probabil din vina mea. Şi totuşi, nu cred să fi fost cineva, pentru că totul a arătat ca un fel de regie colectivă. Fără o idée. Un „spectacol“ comandă, executat în grabă, atît cît şi cum s-a putut. Deduc, citind organizatorii, că s-a dorit mai curînd o sărbătoare a Operei Naţionale din Bucureşti şi a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Chişinău. Au avut centenarul anul trecut, am găsit eu explicaţia, prin deducţie. Nu a precizat nimeni asta. Foarte frumos. De ce nu? Urmărind programul serii, m-am întrebat fără încetare de ce nu a avul loc „evenimentul“ pe scena Operei? Pentru că tema spectacolului a fost cu precădere această instituţie. Poate că de aceea a cîntat Rafael Butaru, concert maestru al Orchestrei Operei, şi nu violonistul Valentin Şerban, cîştigătorul de anul acesta al Concursului „George Enescu“. De pildă. Mă gîndeam că Orchestra Operei, nu cea mai bună din ţară, ar fi făcut faţă mai onorant în fosa tradiţională, de unde poate se aud mai puţin rateurile. Sînt nume mari de solişti de operă – George Petean, Marius Brenciu, Ştefan Popp – sînt doar cîteva nume, care ar fi putut să arate calitatea vocilor, a muzicii, a performanţei înalte. Sau Angela Gheorghiu, care a avut de curînd o întîlnire cu Ministrul Lucian Romaşcanu. S-a preferat prezenţa lui Daniel Magdal, solist cu probleme de tehnică vocală, dar, este adevărat, proaspăt director artistic al Operei. Poate că acesta să fi fost criteriul după care a fost selectat. Mulţi artişti şi de la Chişinău, prea multe momente complet neinspirat alese, lungi, plictisitoare, nereprezentative pentru o cultură naţională. De ziua ei naţională. Doi prezentatori derutaţi, rigizi, fără urmă de empatie, citind un text prost, şablonard, „în aplauzele dumneavoastră va intra acum“, în ciuda faptului că amîndoi sunt actori tineri minunaţi, unii dintre cei mai importanţi ai generaţiei lor, Andrei Huţuleac şi Raluca Aprodu. Amîndoi acum actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Salvarea serii au fost actorii de cea mai mare anvergură: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Horaţiu Mălăele, Maia Morgenstern, Oana Pellea. Actori ai teatrului gazdă.

Oare cîţi oameni de cultură au fost invitaţi în sală?

Pentru mine a fost o seară tristă. Deşi sărbătoarea asta ar fi trebuit să fie bucurie mai ales, pentru că este ziua nașterii lui Eminescu şi nu data morţii lui. Măcar şi pentru că valorile noastre au vorbit, vorbesc şi vor vorbi, în toată lumea de ieri, de azi şi de mîine, despre identitate naţională, despre anvergură, despre ce ne apropie de spiritul marilor culturi. Prin ei, încă mai contăm pe lumea asta. Tot pe 15 ianuarie, Mircea Cărtărescu a citit din Eminescu în biblioteca Facultăţii de Litere din Bucureşti. Iar Muzeul Naţional al Literaturii a avut o idee extraordinară ca unele case memoriale ale scriitorilor Anton Pann, Tudor Arghezi, George Bacovia, Liviu Rebreanu şi Ion Minulescu să fie gazde, iar ghizi, pe lîngă muzeografi, actorii: Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă, Rodica Mandache, Emilia Popescu, Marius Bodochi, Marius Florea Vizante, Anca Dumitra, Bogdan Cotleţ şi… Nicu Alifantis. Foarte mulţi vizitatori, în limita numărului permis, s-au bucurat de ceva altfel.

În seara de 15 ianuarie, tineri artişti, produ ­că tori sau lucrători la scenă au protestat în faţa Guvernului, aş zice ca să amendeze lipsa de responsabilitate, de implicare, de tandreţe şi respect faţă de cultură în perioada asta de criză declanşată de pandemie şi de lipsa unei strategii reale.

M-am uitat pe programul Expoziţiei de la Dubai. Orchestra de Tineret şi Opera Naţională din Bucureşti. Niciun spectacol de teatru. Interesant.

Ne plac formele fără fond. Istoria o dovedeşte. Istoria şi viaţa ne arată, dureros, că „toate’s vechi și nouă toate“. Cîtă neputință… Aproape genetic nu putem ieși din asta.

Wikipedia: „Ziua Culturii Naționale este o sărbătoare națională, care are loc anual pe 15 ianuarie cu scopul de a promova cultura, arta și efortul academic.“

OARE?