Când același spectacol este montat, în timp, de diferiți coregrafi-regizori, e firesc să te aștepți la montări diferite, conforme viziunii fiecăruia, dar e prima dată când revăzând un spectacol de Răzvan Mazilu, montat inițial la Teatrul German din Timișoara în 2014 și revăzându-l de curând la Teatrul Odeon din București, am avut sentimentul că văd două spectacole diferite. Subiectul, al cărui autor este Joe Masteroff, este același, după cum și regia, coregrafia și costumele poartă aceeași semnătură, a lui Răzvan Mazilu, și totuși el este tratat diferit, fără ai trăda întru nimic esența, ideea centrală. Din contră, subliniindu-i semnificația, dar în alt fel. Cum s-a putut petrece acest lucru ? Răzvan Mazilu mi-a spus simplu: după șapte ani noi nu mai suntem aceiași. Într-adevăr, câte au mai trecut peste noi în acești șapte ani!
Așa cum subliniam și în prima versiune timișoreană, regizorul coregraf avea de înfruntat o istorie îndelungată a respectivului spectacol, plasat în perioada 1929 – 1933, când în Germania se instala fascismul, montat prima oară pe Broadwai în 1966 și apoi la Londra, cu sute de reprezentații de mare succes de-a lungul anilor și cunoscut de mulți dintre noi în versiunea cinematografică a lui Bob Foss, cu fermecătoarea Liza Minelli. Dar, ambele versiuni create de Răzvan Mazilu se încadrează cu bine în această istorie bogată, cu o serie de elemente de originalitate, în ambele versiuni. Ce le diferențiază totuși ? Scena este atât de încărcată de astă dată cu tot felul de obiecte, decorul fiind semnat de Sabina Spătaru, încît seamănă cu un cabinet de curiozități din alte vremuri. Atras de ce se petrece în scenă, nici nu ai timp să te dumirești de fiecare detaliu. Dar marea orgie se desfășoară în zona costumelor, concepute de Răzvan Mazilu. O adevărată cavalcadă, ni se perindă pe dinaintea ochilor. Trupa de la Kit Kat Club, în care evoluează cu aplomb Meda Victor, Maria Alexievici, Cristina Danu, Anca Florescu, Vlad Brânzaru, Cezar Antal și Marian Lepădatu, schimbă continuu costumele la fiecare dans, unele mai originale decât altele, bineînțeles cum cere genul de musical, cât mai sexi cu putință. Desigur, componenta sexuală este elementul forte, și mai accentuat în noua versiune bucureșteană, cu elemente care țin de așa numitele devieri, ilustrate nu numai prin mișcare ci și prin costum. Dar nici componenta dramatică, conducând spre tragism, nu lipsește în noua versiune, chiar dacă este altfel sugerată. Împresionant la Timișoara era finalul actului doi, conceput de Dragoș Buhagiar, în care toți interpreții dispăreau în spatele podelei, care se ridica ca un zid implacabil cu ei cu tot, vărsându-i într-un spațiu nedefinit, din care ieșea fum. Acum, lepădându-și costumele, deci și orice identitate, se duc singuri spre spate scenei, unde, goi și înghesuiți unii în alții, vor dispărea în intuneric. În noua versiune, un plus de omenesc al relațiilor umane între o nemțoaică și un evreu neamț, fraulein Schneider (Gabriela Popescu ) și herr Schulz (Ionel Mihăilescu ), care și el tot neamț se simte, chiar dacă naziștii îl concep ca diferit, adaugă un plus de autentic dramatism actualei variante, prin firescul reacțiilor celor doi. Îmbrăcând întru totul profilul cerut fiecărui personaj în parte, Ioana Mărcoiu în rolul celebrei artiste de cabaret Sally Bowles, Silvian Vâlcu în cel al lui Clifford Bradshaw sau Mihai Smarandache în complexul și dificilul rol al maestrului de ceremonii, conturează adecvat personajele încredințate de regizor. În aceeași notă de autenticitate își construiesc rolurile și Antoaneta Zaharia în fraulein Kost, Eduard Trifu în Ernst Ludwig sau Relu Poalelungi în cel al nazistului. O singură variantă de personaj nu mi s-a părut potrivită, cea care o prezintă pe Josephine Baker ca o maimuță. Este vorba despre acel complex personaj despre care Hemingway spunea că este cea mai splendidă femeie pe care a cunoscut-o. Am înțeles însă disperarea din glasul partenerului ei, atunci când se întreabă de ce nu e lăsat să o iubească pe cea care îi place lui? Prin astfel de replici, spectacolul se implică în actualitate. De fapt, ceva din nebunia și fervoarea lui este prezentă și în zilele noastre, în disperarea cu care mulți se avântă în tot felul de petreceri în baruri sau festivaluri, parcă dorind să uite ceva, ceva ce se petrece în jur, care vine peste ei ca altădată nazismul, ceva care nu mai depinde de noi.
Legătura cu prezentul se rezumă și în cuvintele din ultimul șlagăr din spectacol, care ne sugerează cu claritate: Viața este un Cabaret.