Traducerea integrală a Criticonului lui Baltasar Gracián (1601-1658), „complet revăzută, îndreptată și adăugită“, bogat adnotată, prefațată și comentată de Sorin Mărculescu pe baza studiilor și transpunerilor în diverse limbi apărute în ultimii ani, rămâne un vârf al eve ni mentelor editoriale din 2021. După alte câteva versiuni (de asemenea realizate sub semnătura cunoscutului hispanist), care, din varii motive (între care cenzura, dar și moda acelor timpuri) fuseseră mai degrabă selective, cele aproape opt sute de pagini readuc în prim plan erudiția și talentul traducătorului. Cu vocabular captivant (ar merita să fie scris un studiu chiar și numai despre modul în care echivalează creațiile lexicale ale lui Gracián) și o frazare antrenantă, Sorin Mărculescu provoacă cititorul la participare. Lectura nu e comodă (și din cauza stilului alegoric, excesiv sapiențial), dar, pentru cine perseverează (prefața și cronologia fiind aici de folos), cu atât mai răsplătitoare.
Povestea lui Gracián e construită pe toposul vieții împărțite în anotimpuri; părțile au apărut separat: În primăvara copilăriei și-n vara tinereții (1651), Judicioasă filozofie aulică în toamna vârstei bărbătești (1653), În iarna bătrâneții (1657). Vorbim de o literatură manierist-barocă, înțesată cu maxime (valabile și azi) și adevăruri personificate, nu foarte departe de stilistica Spaniei arabe. La începutul secolului al șaptesprezecelea, naufragiatul Critilo e salvat, pe insula unde fusese aruncat de valuri, de un tânăr care nu știa să vorbească, dar imita cu desăvârșire „răgetele fiarelor și cânturile păsărilor“ (având totuși înfățișare de european). Drept răsplată, Critilo îi dă un nume (Andrenio) și îl învață vorbirea (făcând o apologie a elocvenței) și altele care țin de viețuirea în lume. Andrenio ajunge să își poată istorisi etapele devenirii, de la traiul alături de jivina care îl alăptase și pe care o socotise mama sa, la uimirea în fața naturii și la intuirea existenței Creatorului. Povestea urmează firul ordinii lumești până la pragul divinității și pare a ieși din mantaua romanului filozofic ayy ibn Yaqān („Cel Viu, fiul celui Treaz“) de Abū Bakr Ibn ufayl (m. 1185) filozof hispano-arab celebru în Europa sub numele său latinizat, Abubacer. Gracianescul Andrenio (omul natural) poartă la Ibn ufayl numele ayy („Cel Viu“), ajungând peste secole în romanul lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe. Totuși, traducerea latină din Abubacer a apărut cu vreo două decenii mai târziu, așa că probabil Gracián cunoștea doar o poveste (persano-indiană) care îl inspirase și pe filozoful arab, sau vreo relatare orală despre scrierea acestuia, din al-Andalus.
Critilo, al cărui nume, prin originea grecească, simbolizează judecata, spiritul critic, își povestește la rândul său viața, mai complicată și tragică, deoarece se petrecuse între oameni. Una din marile sale suferințe, între atâtea minciuni și ticăloșii îndurate, fusese pierderea iubitei Felisinda, pe care ar fi voit să o regăsească, mai ales că o știuse însărcinată. Tot întrebând și căutând, „filozofând și discutând, râvnind să ajungă la desăvârșirea științelor și înzestrărilor“, cei doi deveniseră prieteni, „ca atrași de un magnet“. O corabie avea să-i ducă în Europa, unde Andrenio avea să descopere cum sunt cu adevărat oamenii, Critilo fiindu-i îndrumător. Aici firul poveștii se desparte de al lui Ibn ufayl, care introduce și el pentru tânărul de pe insula pustie un prieten sosit din lume (de fapt, doar de pe altă insulă, locuită), dar încercarea lor de a viețui o vreme pe acea insulă populată sfârșește repede. Cei doi se întorc în pustietate, miza filozofului hispano-arab fiind să arate că înțeleptul nu poate trăi nici singur, nici în mulțime, ci doar cu un prieten alături de care să urce drumul desăvârșirii (pe această temă cf. Grete Tartler, Înțeleptul singuratic, Humanitas 2006).
La Gracián, dezvoltările călătoriei în Europa fac tot miezul poveștii, dialogurile și alegoriile despre diferențele între oameni, despre înșelăciunile lumii, despre prostie și minciună, despre tot ce însemna viață socială în secolul al șaptesprezecelea. Se vădește că Andrenio era fiul lui Critilo și fusese lăsat pe insulă de Felisinda (dar ea murise, deci toată căutarea lor fusese în van). Textul e o perpetuă atenționare la răutatea și ademenirile lumii, la lipsa rațiunii, la voința, arta și lupta de care e nevoie pentru a deveni persoană. Etapele călătoriei lui Andrenio și Critilo (omul natural călăuzit de rațiune) în căutarea fericirii (Felisinda) marchează părțile romanului gracianesc, denumind etapele normativă, tactică și contemplativă din devenirea persoanei (adică a celui care se deosebește de vulg prin inteligență, cultură, înțelepciune, discreție).
Voind să îmbine „uscăciunea filozofiei cu divertismentul invenției, pișcătura satirei cu dulceața epicii“, Gracián a mizat mai degrabă pe literatură. Primul lucru observat de tânărul descins în mulțime a fost că toate urmele oamenilor „nu priveau îndărăt, toate se-ndreptau înainte, semn că nimeni nu făcea calea întoarsă“. Andrenio află că lumea e fum și zgomot: „Toți se fălesc că fac zgomot pe lume și că se vorbește despre ei […] Fie și omul cel mai însemnat, dacă nu e clopoțit, nu face doi bani, oricât de doct, oricât de viteaz ar fi, dacă nu face zgomot, nu-i cunoscut…“. Perioada în care peregrinii ajung în Spania și în restul Europei vuiește de războaie, dezbinări și ură, fiind totuși încă mândră de cultura ei. Hălăduirea fiului și tatălui e văzută ca trecerea printr-un mare târg: unde tăcerea se vinde pe tăcere, învățarea de minte se dă de pomană („proștii o cumpără pe socoteala lor, înțelepții, pe-a celorlalți“), experiența se dobândește la dugheana anilor, prietenia nu se cumpără (deși mulți o vând), totul poate fi avut doar prin dispreț (și, dimpotrivă, cel care pune preț pe lucruri „nu e stăpânul lor, ci ele al lui“). În bazar e găsită și piatra filozofală („care te învață cum să trăiești … dând cu tifla întregii lumi, … nepierzând masa și somnul, nefiind prost: asta înseamnă să trăiești ca un rege“.) Libertatea e marfa de preț, „pe care n-o poate târgui decât cine n-o pierde“. Un strop din prețioasa licoare a faimei e picătura de cerneală amestecată cu uleiul veghii studioșilor, nedată la schimb decât pe un strop de sudoare: „Cât asuzi și muncești, atâta dobândești faimă și nemurire.“ Din partea stângă a târgului, unde se vindeau „momeli pentru diversele rele care îl pescuiesc pe om“, Andrenio și Critilo nu iau nimic, doar din partea dreaptă, „adevăruri de multe carate și, mai presus de orice, pe ei înșiși“. Cu această concluzie sfârșește prima etapă a călătoriei: „Înțeleptul, cu sine și cu Dumnezeu, are tot ce-i trebuie“.
Până la partea a treia, tratatul asupra bătrâneții, Critilo lasă în seama cititorului observația că aproape nimic din cele lumești nu merită slavă, fiind doar un soi de et cetera : „Luați aminte, vă jur că aproape toată lumea e un etc.“ Cum omul nu are încotro, trebuind să-și trăiască singura viață printre păcatele lumii, e bine să nu-și facă iluzii, privind relaxat tragicomedia ei. Însă stăpânirea de sine se dobândește greu. Toată partea a doua (vara, vârsta acțiunii) e punctată, în stilul sapiențialității hispano-arabe mai sus pomenite, de maxime și parabole. Deși e cerută repetat alegerea căii de mijloc, nu lipsesc îndemnurile la îndrăzneală, chiar cu un anume umor: de pildă, când ni se spune că înțeleptul trage de un colț al feței de masă pe care Fortuna îngrămădise toate râvnitele bunuri și ranguri lumești, obținând astfel dintr-o singură mișcare ceea ce vulgul nu izbutise niciodată să aibă. Fără curaj, toate celelalte foloase ale învățăturii rămân „sterpe și inutile“.
Sfaturile sunt deseori încadrate în mari perioade ritmate, chiar cu unele rime interioare și jocuri de cuvinte, pe care Sorin Mărculescu le-a echivalat memorabil. Suntem astfel avertizați că dintre grămezile de reali „niciunul nu-i real“, că „lăzile de zestre sunt dezastre“, că totul e amăgire: perlele se schimbă în lacrimi, „zulufatele plete în Lete, miresmele în miasme, parfum în fum“, că „nu-i scurtătură fără truditură“. Pe tărâmul bătrâneții, al prudenței, „suntem cu toții Ianus, chiar dacă la tinerețe am fost niște „Io nu-s“ („eu nu-s“ prudent).Tot aici se ajunge pe două porți; „a slăvirilor și a slăbirilor“. Tinerii să se consacre deci „sublimelor asprimi ale virtuții“, căci bătrânețea este „pentru unii răsplată, pentru alții plată, pe unii îi întărește, pe alții îi căznește“. Cei păstrând virtutea în rotirea vieții pot spera să ajungă „la tronul prețuirii și-n centrul nemuririi“.
Tot astfel retorica sapiențială difuzată cel puțin șapte secole în patria lui Gracián punea preț pe desăvârșire, inclusiv cea formală: o scriere perfectă din punctul de vedere al formei fiind singura care putea să confere originalitate. Ceea ce, nu voi osteni să repet, traducătorul român a izbutit, îmbinând exegeza cu creativitatea, astfel că avem acum o integrală a Criticonului cum puține alte culturi se pot lăuda că au dobândit: echivalând exact sensurile și frumusețea stilistică.