Paralele intersectate

N-am făcut decât să trăiesc, dar și din asta se moare“, așa sună în traducere finalul unui poem de József Attila, versuri la care am trimis adesea în cărțile mele despre muritudine. În pagina de poezie din nr. 11-12 al revistei „Steaua“, Markó Béla (traducere Kocsis Francisko, el însuși poet și prozator remarcabil) trimite la acest poet de care se mărturisește (într-un interviu) legat profund: „Până-n ziua de azi nu m-am vindecat de acest geniu mistuit febril […] a cărui poezie o consider cea mai bună dovadă că poezia cu adevărat bună nu depinde numai de intuiție, ci în aceeași măsură și de inteligență“. În Badminton, descopăr câteva versuri ecou: „Nu mă ține sub observație, Doamne! / Nu te îngrijora pentru mine! / Permite-mi accesul la procesele verbale, / îngăduie-mi să aflu / ce am făcut, / de ce trebuie să mor?“. Am citit cele mai noi cărți de poezie trimise mie de autor (Badminton, 2016, și Iartă-ne, Ginsberg!, 2020, ambele apărute la Curtea Veche) încântată să descopăr un foarte bun poet, intuitiv și inteligent. N-am scris imediat despre cărțile sale dintr-o vagă reținere, un fel de bănuială că nu mie mi se adresează. Semn(al)ele de interes focalizat exclusiv etnic nu se lăsau ușor surdinizate. Paralele intersectate am numit un simpozion plănuit demult la Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor. Sugeram astfel o realitate dublă. Deși trăim alături de sute de ani și, măcar de o sută de ani încoace, suportăm aceleași condiționări și contexte, noi, românii și maghiarii din România, nu ne cunoaștem prea bine și reticențele continuă. Am descoperit acum și că reacția noastră la lumea de azi e diferită cel puțin într-un punct. Dacă 1989 a însemnat pentru scriitorii români eliberarea deplină a cuvântului (uneori împinsă până la libertin), precum și renunțarea la „șopârle“ și la mesaj cifrat subversiv, pentru scriitorii maghiari din România lucrurile nu se întâmplă la fel. Decembrie 1989 a zgândărit „rana“ istorică, iar inutila „amărăciune continuă despre apartenența Transilvaniei“, cum o numește Markó Béla într-un interviu, a fost întreținută anume, mesajul rămânând în continuare parțial subversiv. Cuvinte precum țară, speranță, stăpânire, țipăt, străini împănează textele lor cu sensuri speciale pentru cititorii maghiari. Această paradoxală continuă nemulțumire e însoțită de o la fel de stranie tendință de izolare, de separare, chiar cu riscul îngustării șanselor. Vorbind despre relația românilor cu sașii (ca trăitoare printre sași, pot spune multe despre asta) față în față cu relația lor cu maghiarii, Markó Béla observă corect: „…germanii au adoptat o cu totul altă strategie de conviețuire decât maghiarii și au înțeles altfel multiculturalismul transilvănean. Noi ne-am temut tot timpul de asimilare, de pierderea identității și ne-am apărat în fața acestor amenințări ca ariciul, pe când ei nu aveau, cred, astfel de angoase“. Așa îmi explic și fantasma negativă susținută fără serioase argumente concrete de mulți dintre maghiari și enunțată anume de M.B.: „trăiam cu sentimentul că aria utilizării limbii maghiare e din ce în ce mai restrânsă. Noi am avut, așadar, și acest sentiment – de dispariție treptată a limbii maghiare din viața publică, pe lângă sentimentul general al tuturor scriitorilor onești din România, că suntem privați de libertatea de opinie“.

Lăsând deoparte paralelele, descopăr o literatură maghiară excelentă. Mai rar, din păcate, astăzi decât odinioară, când Statul își luase în serios și sarcina încurajării traducerilor reciproce. Am putut citi multe cărți bune de autori maghiari apărute la Editura Dacia, nu doar la Kriterion. Îmi pare că astăzi au mai mare căutare la editurile din țară traducerile maghiarilor din Ungaria, inclusiv ale celor plecați din Ardeal. Nu mi se pare susținut asiduu și coerent, ca foarte firesc și de infinită utilitate, proiectul cunoașterii reciproce. Mi-a plăcut, de aceea, ideea unui tânăr scriitor maghiar de a lansa o serie de dialoguri în care scriitorii de limbă maghiară să vorbească între ei și despre ei în limba română pentru a ajunge astfel mai aproape de cititorul român. Pentru a nu ignora, așadar, majoritatea cititorilor țării. Pentru a ajunge să fie, cum spunea Markó Béla, parte a literaturii române: „eu nu știu ce înseamnă a fi bun român, fiindcă nu sunt român, ci sunt maghiar, dar știu ce înseamnă a fi un bun cetățean al României. Sunt, așadar, un scriitor maghiar și am mai multe cărți traduse în limba română; dacă am noroc, devin și parte din literatura română“.

Revenind la cărți cu ochiul limpezit, am descoperit mai întâi la poetul Markó Béla o sumă de coincidențe și întâlniri de generație. Când eu eram în ultimul an, el devenea student la Literele clujene și avea „relații nemijlocite cu autorii de la Echinox“, căci pe vremea aceea ne cunoșteam cu toții“ și traversam împreună „întreaga realitate românească“. Copilăria sa știe ce e cravata roșie, parfumul mașinuță, ochiul magic, colectarea de fier vechi, briceagul cu plăsele în formă de pește, furtul din grădinile vecinilor doar de dragul aventurii, „ploile acelea calde, cu bulbuci, / și cât ne zbenguiam după ele desculți în băltoace, / noroiul moale țâșnea / printre degetele picioarelor“. Știe să lege cu ață bomboanele de pom și nucile poleite. Adolescentul scrie și el poezii și visează să schimbe lumea. Firește, cu o nuanță specială legată de „rana“ istorică: „Chiar din școala elementară am învățat că poetul, și anume poetul maghiar este, dintr-un anumit punct de vedere, și conștiință a obștei sale, a comunității sale, la un moment dat, chiar și revoluționar. Visam, așadar, la a fi un fel de poet implicat, un poet al lumii mele, al obștii mele“, precum Petőfi (trimit mereu la interviul acordat lui Cristian Pătrășconiu în România literară). Dar, lucru pe care îl rețin ca definitoriu, dacă ești poet, menirea ta este „să îți exprimi părerea în legătură cu cele mai importante probleme ale existenței – viață, moarte și așa mai departe“. Lăsând deoparte lucrurile aparent de neînțeles („Noi eram maghiari, nu încăpea nici o îndoială,/ nu eram, de pildă, români,/ și asta fără dubii se putea deduce și din faptul/ că părinții, bunicii, mătușile, unchii mei/ îi suduiau pe români cum pe sine însuși/ omul, firește, nu se înjură,/ însă eram maghiari într-un fel foarte bizar/ și a trebuit să mă dumiresc despre asta relativ repede,/ pentru că noi ne aflam aici, Ungaria era în altă parte […] altundeva libertatea maghiară;/ și iar au trecut unul după altul anii în care/ am încercat să înțelegem cumva lucrul acesta/ care, sincer vorbind, e aproape de neînțeles“) sau scurtele priviri „istorice“ mereu paralele („Nu aveam nevoie de un Einstein / ca să știm că există multe feluri de lumi,/ că doar și părinții mei pomeneau adesea/ lumea românească veche de dinainte de război/ și mai des lumea maghiară,/ care n-a durat decât câțiva ani,/ a venit apoi lumea comunistă,/ și-n plus, pe la noi, prin anii cincizeci,/ în lumea comunistă a existat și o lume haiducească,/ o lume se ascundea în cealaltă/ ca o păpușă Matrioșca mai mică“), poemele sale vorbesc din perspectiva profundă și generoasă a unui om, pur și simplu, fără constrângeri și condiționări etnice. Aici intră, de pildă, și emoționanta lecție despre echilibru rostită de tatăl său lângă pomul de Crăciun prăbușit: podoabele nu se agață doar pe o parte, cea la vedere, ci și pe partea nevăzută de nimeni, căci acelea „au numai rostul de a asigura echilibrul,/ așa mi-a spus tata cu pedante- ria-i obișnuită,/ trebuie să asiguri echilibrul“, așa cum părinții dispăruți între timp au rostul de a asigura echilibrul celui care îi păstrează în memorie: „de foarte multă vreme ei nu mai sunt nicăieri,/ sau poate se află pe partea nevăzută/ ca să-mi asigure mie echilibrul,/ cum ar spune tata,/ care era întotdeauna extrem de riguros/ în privința expresiei“.

Apropo de expresie, am citit cu încântare poemul despre limba maghiară care nu are genuri, căci m-am minunat de o așa ciudățenie când am scris despre privirea sexuată a limbii române. Poemul cu pricina e o poveste despre limbi, despre moarte, despre imaginație, despre diferența pașnică, o poveste scrisă cu știința extraordinară de a vedea dincolo, sobru și șăgalnic deopotrivă. De aceea mi se pare firesc că Arghezi e printre preferații săi. Iată: „încep să-i explic/ că în limba maghiară nu există genuri,/ adică feminin, masculin și neutru,/ spre deosebire de limbile indo-europene,/ își saltă brusc capul și cu o curiozitate/ copilăroasă mă întreabă cum ne imaginăm/ noi moartea, nu o înțeleg,/ o privesc surprins, păi moartea cu coasa,/ continuă ea, o credem bărbat sau femeie,/ pentru că la ei moartea e de genul feminin,/ și-n română la fel, bineînțeles, adaugă / întorcându-se spre poeta română care/ ni s-a alăturat între timp, dar acestea/ nu-s decât genuri gramaticale, spun, iar moartea/ mi-o imaginez ca pe un schelet, așa cum e/ înfățișată peste tot, dar mai degrabă bărbat […] mă dumiresc/ că am învățat să-mi imaginez numai în maghiară,/ să văd imagini îndărătul cuvintelor, dar această/ moarte văzută ca femeie mă liniștește acum,/ oricât de groaznică ar fi, cu răsuflarea puturoasă,/ dar decurge de aici că nu numai pentru viață,/ dar și pentru moarte suntem născuți de femeie […] imaginarul nostru diferă, mă gândesc,/ aș vrea s-o rog să-mi imagineze și mie/ o astfel de moarte când o fi să fie“.

Ceea ce am reușit să adaug în ultimii ani la opera mea ar fi acea sinceritate, acea directețe la care m-am referit“. Rețin versul cu dus-întors – ,,prin geam pândesc închipuiri“; așadar, eu pândesc închipuiri, ele mă pândesc la rândul lor –, deși nu sunt sigură că ambiguitatea e prezentă și în maghiară, și mă gândesc la clasificarea pe care o făceam poeziei de azi după tripleta vedere, viziune, vedenie. Poezia începe prin a fi privire, sensul impresiei fiind dinspre lume spre ochiul poetului. Prin saltul la viziune, poetul magician ia o anume distanță față de datele reale și le recompune în tablouri cu ambiții vaste, în lumi deviate și autonome. În era imaginii, poetul nu mai privește și nici nu mai proiectează viziuni, ci se lasă hărțuit de viitura vedeniilor. La M.B., geamul poemului alege o situare liberă, anume lipsită de solemnitate și poză. El coboară tonul până la sonoritatea care face posibile toate înțelesurile mari conținute de măruntele lucruri ale existenței umane. Se tutuiește „de mult cu tot ce curge“, precum Sorescu. Apropierea de acesta din urmă poate fi accentuată. Le e comună, cu nuanțe personalizate, desigur, asumarea cotidianului în datele lui cele mai banale, mai puțin spectaculoase, mai umile, și înregistrarea lor cu o dez-mirare care le scoate din anonimat transformându-le în emblemă a condiției umane. Criza se ivește din elementar, obișnuit, primar, cu refacerea drumului înspre corespondențele prime și exersarea unei comunicări imediate, de o sinceritate disperată. Mișcările ființei în spațiul scriptural, de veghe, contează în primul rând. Strania simplitate a enunțurilor tentează anamneza, în sensul eliadesc al termenului, de recuperare a datelor esențiale ale ființei rătăcite în goana zilei. Și poemele lui de dragoste au ceva din șăgălnicia emoționantă și lipsită de podoabe a poemelor soresciene de gen. Anna e însoțitoarea acestor sondări în profunzimea gravă, tulburătoare a înfățișărilor vieții. Ea se poate întâlni în poem cu Anna cerșetoarea („Anna cu năframa românească, dar călduroasă,/ iar această întâmplare aș vrea să vorbească/ despre bunătate, despre identitate, dar poate/ nu vorbește decât despre necruțătorul Rembrandt“), fiecare cuvânt rostit „nu-i flecăreală, e ritual“, un fel de ciob de sticlă afumat prin care poți scruta adevărurile fără să te orbească. Simpatica, galeșa autoironie a lui Sorescu vorbind despre trecătoarea calitate de ministru o regăsesc la M.B., când îl evocă pe „vicepremierul Markó Béla“.

Moartea intră și ea în scenariul firesc al poemului lucid, meditativ fără stridențe, asumată cu înțelegerea calmă a intravitalității ei și fără raportare necesară la un Dumnezeu inexistent („nu există Dumnezeu decât în buricul degetului meu“). Poemele crepusculare sunt explorări ale esențelor ultime ale umanității destinal muritoare. Biografismul e întotdeauna nu doar autoreflexiv, ci „cu deschidere la mare“, țintind spre general-uman, iar epicitatea nu pune în pericol melodia și ritmul, ci le conferă substanță. Un poet important al literaturii noastre.

Nu cronică sunt rândurile de mai sus, ci inventar succint al intersectărilor mirabile sfidând paralelele.