Traian T. Coșovei sau „Traian-Te“ sau – simplu – Traian…

Din tot grupul de poeți de la Cenaclul de Luni, Traian T. Coșovei sau „Traian-Te“ sau – simplu – Traian s-a dovedit cel mai boem, cel mai „bon-viveur“, cel mai „de gașcă“.La prima vedere i-ai fi atribuit rolul mai degrabă lui Florin Iaru cel atras spre centrul oricărei reuniuni colegiale ca de un magnet puternic cît miezul Pămîntului, degrabă lansator de strigăte și artificii verbale. Madi (Mariana) Marin a fost și ea o boemă, dar în alt sens, cu mari fragilități și tensiuni interioare, adeseori însingurată chiar și cînd era înconjurată de simpatie. Nino (Ion) Stratan – emițător de poante, jocuri de cuvinte și butade cu succes „de public“, în rest interiorizat, mai degrabă sumbru. Ar mai fi candidat și mucalit-zîmbitorul Sandu (Alexandru) Mușina dacă n-ar fi copt ambiții veninoase, nu tocmai compatibile cu natura „oamenilor de viață“ (traducînd liber expresia franțuzească). Tot „de gașcă“ era și Mircea Cărtărescu, însă puțintel stingherit de-o anume rigiditate structurală. Ba haios, ba cam tăios și prea obsedat de cestiuni „psihanalizabile“ – Doru Mareș. Nu concura solitarul ermetizant Călin Vlasie, altfel bun camarad, dar selectiv. Nici Magda Cârneci, atentă să se controleze în orice împrejurare. Ori interiorizații, laconicii Romi (Romulus) Bucur, Matei Vișniec, Bogdan Ghiu. Prea sarcastică în replici și de-o moralitate neconciliantă – Elena Ștefoi. Sugerînd o oarecare infatuare, cred că neintenționată la începuturi – Radu Călin Cristea. Și-au mai fost și alții, nu puțini…

Traian – animator al grupului. Mai în joacă, mai în serios, fusese și la propriu „animator“ de serate dansante la Facultatea de Litere, într-un „club“ organizat într-o sală de la etajul 3 (cred că la 305), unde făcea pe „disc-jockey“-ul, alături de Florin – adică puneau benzile de magnetofon, căci pe vremea „vinilurilor“ (termen inexistent atunci, se spunea doar „discuri“, iar materialul „plăcilor“ – denumirea și mai veche, probabil de prin anii ’50-’60, dacă nu chiar interbelică – era menționat drept „ebonită“: „discuri de ebonită“) nu puteai cumpăra din oraș muzică pop-rock englezească și americană, „LP“-urile („long play“-uri) și „single“-urile (pe prima față cu o melodie-„hit“, lansată pentru a da lovitura, și pe spate cu încă una mai „de umplutură“) circulau doar în cercuri private, între prieteni, obținute de pe piața neagră sau de la rudele din străinătate, și făceam cu toții înregistrări pe benzi de magnetofon pe care apoi le ascultam de-o mie de ori, le puneam la petrecerile de sîmbătă seara numite „ceaiuri“ (vinerea încă nu era ultima zi lucrătoare a săptămînii, oamenii mergeau „la servici“ și sîmbăta) ș.a.m.d. N-am prins perioada „discotecii“ Coșovei-Iaru (sau Rîpă, numele de familie real al lui Florin), eram student la Engleză, în clădirea din Strada Pitar Moș, nu-n Palatul Universității și-al Literelor, iar la Cenaclul de Luni am ajuns abia spre primăvara lui 1979, anul în care ei, Traian, Florin și Sandu M., aveau să absolve. Trebuie să fi fost „mortali“ băieții pe post de „digei“ (sic!)…

Animator (cu ori fără ghilimele) aveam să-l descopăr pe Traian acolo, la cenaclu. A fost primul cu care m-am împrietenit. Nu chiar la cataramă, totuși destul ca să mă invite foarte curînd la el acasă într-o seară, în coasta Primăriei Sectorului 1 de pe Banu Manta, unde locuia cu mama lui. Părinții se despărțiseră demult. Pe Traian Coșovei „întîiul“ l-am întîlnit mai tîrziu, cred că doar o dată sau de două ori, prin redacțiile literare, și n-am schimbat decît saluturi. Poate știa de isprăvile fiului și-ale noastre, ale impetuoșilor „lunediști“, însă el era „din alt film“, figura în manualele școlare cu bucăți naturiste sau direct „patriotice“ și era „ștampilat“ ca autor „colaboraționist“ al regimului, încă din anii ’50. Fără să-i pese, Traian al nostru a avut curajul sfidător de a-și afișa numele comun tată-fiu, cu inițiala parentală adăugată și transformată în „marcă înregistrată“, de unde „Traian-Te“-ul pomenit la începutul acestor rînduri. Nimeni nu l-a confundat niciodată cu părintele său, care a și rămas în penumbra marginalității culturale. Mi se păruse un om demoralizat, cu chipul ridat și palid, încremenit ca o mască. Vorbea șoptit, monosilabic.

Fiul era cu totul altfel. Sigur pe el, gomos și-n același timp ghiduș, sofisticat și-n egală măsură atras și de sclipiciurile de suprafață, de mode și mondenități, Traian al nostru și-a construit repede un „personaj“ vioi: cochet, îmbrăcat colorat și purtător de lănțișoare și fermoare, volubil, rostind cuvintele puțintel tărăgănat și pe nas, într-un mod care te făcea să te întrebi dacă e cazul să-l crezi cînd ai fi zis că vorbea serios. În rest – multe poante, calambururi, povești trăznite. Își angrena cu mare însuflețire companionii în taclale și-n distracții, avea mereu chef de chefuri și de farse. Ieșeau uneori și scîntei, se mai certa cu unul-altul (și cu mine la un moment dat!), dar nu ținea la supărare, se muia și făcea el pasul spre împăcare. Evident că citea și scria în singurătate, iar sentimentul solitudinii apărea des în versurile lui, însă nu suporta să stea mult în casă, ieșea la întîlniri, le provoca, le „anima“. Avea nevoie de prieteni, de lume în jur. Mai încoace, cînd ne înțelesesem să vin cu mașina pe strada lui ca să-mi dea o carte nou-apărută, am stat scurt de vorbă pe trotuar, mă grăbeam nu știu unde, și mi-a arătat un mic local improvizat pe-un colț, din pereți de carton sau de plastic, o cîrciumioară civilizată, de cartier select: se ducea des acolo, mi-a spus, și stătea de vorbă cu oamenii din zonă.

În scris fusese primul „lunedist“ care-și găsise tonul personal, stilul propriu: confesiunea deghizată în narativitate amplă, în versuri lungi așezate în scară sau în zig-zag la stînga, ca la „beatnicii“ americani (mai ales la Ferlinghetti), încărcate de comparații de multe ori concret-abstracte. Pe de-o parte „poezie a realului“, „autenticistă“ ca la toți ceilalți, totuși într-o formulă repetitivă, iute-„manierizată“, ferm ținută în mînă, de-o precoce maturitate.

A și debutat primul din grup, cu Ninsoarea electrică (1979), poate că profitînd de relațiile lui din lumea literară (mulți redactori de reviste și de edituri îl știau de copil, din vacanțele de la „casele de creație“ ale Uniunii Scriitorilor). A dat imediat la iveală și foarte cantabilul, seducătorul volum 1, 2, 3 sau… (1980), și-a continuat ritmic, și pînă la sfîrșitul anilor ’80, și după căderea regimului comunist. Nu chiar „anul și cîrlanul“ (pe el cred că l-am auzit citînd formula persiflatoare la adresa autorilor abundenți, care încropeau de-o carte pe an!), dar nici cu parcimonie. S-a adunat de-o operă consistentă. De „recunoaștere“ beneficiase de la început între cenacliști, apoi în lumea literară. Avansînd în carieră, cîștigase respectul tuturor, al scriitorilor, al criticilor și-al cititorilor. A început ca talent prococe al Cenaclului de Luni și-a devenit un poet important al întregii literaturi române.

Traian s-a dovedit în timp un generos și poate cel mai prietenos din „gașca“ inițială. Viața ne-a mai și îndepărtat pe unii-alții, pînă la despărțiri ireconciliabile. În ce-l privește pe el, nu cred să fi rupt definitiv punțile cu careva dintre vechii colegi. Îmi amintesc foarte bine cum am mers împreună la Litera în primăvara lui 1982, cînd tocmai apăruse Aerul cu diamante în care se reuniseră Mircea, Traian, Florin și Nino. M-a prezentat directorului editurii, Gheorghe Buzatu, căruia i-am propus încă un volum similar. O „reparație“ față de mica lor aroganță „separatistă“ care risca să dinamiteze solidaritatea cenaclieră. Așa, după o primă culegere cu filologi „lunediști“, a venit și-o a doua, cu Romulus, Bogdan G., cu mine, cu Madi și Sandu. A plutit o vreme în aer ideea ca și colegii noștri absolvenți de alte facultăți, Călin, Elena, Magda și Matei, să se-adune într-un volum terț. N-a luat nimeni inițiativa și nu s-a mai făcut. Însă după cîteva luni, în septembrie, Cinci-ul era deja tipărit. Prietenia rezolvase problema pe care ar fi putut-o crea orgoliul celor care se cam autoproclamaseră „premianții“ cenaclului.

Junele efervescent din acei ani s-a cumințit cu timpul, după cum anticipase autroironic în titlul uneia din cărțile lui, Bătrînețile unui băiat cuminte (1994). Cînd se întîlnea cu noi, Traian ne zîmbea și ni se adresa cu căldură netrucată, găsind cîte-o vorbă bună pentru fiecare. Fără să se dezmintă, glumețul se îmblînzise. Comunica ușor și cu alți literatori de toate vîrstele și de toate orientările, cu o deschidere specială față de tineri: a încurajat mulți începători și pe cîțiva i-a cultivat, mergînd pînă la scrierea împreună cu ei a unor cărți în colaborare.

Apropo de asta, păstrez o amintire foarte veselă legată nu de o culegere de versuri, ci de un roman pe care l-a compus în tandem cu Ioana Mănescu (necunoscută lumii literare; parcă aflasem că era o jună vecină din blocul în care locuiau Uniune. Între ei – Augustin Frățilă, slăbit de un tratament cu citostatice, vindecat, bucurîndu-se din plin de viață. Avea să se stingă peste un an și jumătate. Traian îmi oferă cartea, iar mie-mi Traian și Ștefania): Motocicliștii spațiali (2008). După o lungă perioadă de răceală (ca să nu spun altfel…) între Uniunea Scriitorilor și ASPRO, asociația pe care o prezidam, fusesem invitat pentru prima și ultima oară la Festivalul de literatură de la Neptun. În prima după-amiază, probabil într-o pauză dintre rundele de lecturi și dezbateri din program, ne adunasem un cerc de amici la o măsuță joasă, la capătul dinspre faleză al peluzei din fața vilei-hotel deținute de dictează inspirația de moment s-o deschid la nimereală și să citesc „publicului“ scena aleasă de hazard. Motocicliștii… fiind o parodie șarjată a prozei de aventuri science-fiction, textul era perfect pentru făcut haz, așa că, asumîndu-mi actoricește rolul „povestitorului“, jucînd și vocile personajelor, a ieșit o comicărie pe cinste. Ilaritate generală! Repet gestul, deschid iarăși cartea la-ntîmplare și dau spectacol: efect augmentat! Și înc-o dată și înc-o dată și de nu știu cîte ori: adunarea hohotea ținîndu-se cu mîinile de burți! Iar Traian rîdea și el continuu, exulta, era fericit ca un copil. La sfîrșit m-a îmbrățișat strîns și mi-a mulțumit de-o mie de ori, de parcă i-aș fi făcut binele de pe lume. Și a evocat în repetate rînduri episodul cînd ne-am mai revăzut…

Încă un lucru despre poezia lui. Nu vreau să ascund impresia de repetare și de oarecare superficialitate pe care o dăduse de la o vreme: fără să coboare ștacheta, menținîndu-se la un nivel ridicat de profesionalism, își rula formula puțintel în gol. Părea că obosise el însuși, căpătase o anume lentoare în mișcări, parcă de păpușă mecanică, transpunîndu-și în mers și-n gesticulație frazarea tărăgănată.

Și deodată s-a-ntîmplat ceva cu Traian al nostru: l-am descoperit în Aerostate plîngînd, cartea publicată după cîțiva ani de pauză (2010), scriind despre îmbătrînire și despre moarte, cu seninătatea dintotdeauna, dar pe ton grav, versificația lui amplă înfățișîndu-se acum despuiată de tropi policromi, impresionant de profundă și profund impresionantă. În ciudatul titlu nu era vorba despre baloanele umplute cu gaz, ci despre un personaj numit nu „State“ (ca-n onomastica românească știută), ci, parcă-n bășcălie, ca-ntr-o bufonadă, „Aerostate“. Iar pe copertă apărea Traian purtînd pe cap un joben negru de clown trist… Putea fi chiar el „Aerostate“, ființa plutitoare către ceruri!

A continuat în același registru în Jurnalul morilor de vînt (2012) și, din nou la mare intensitate, în Aritmetica pleoapelor (2013). Și-apoi, în prima zi a anului în care abia ar fi împlinit 60, s-a grăbit să plece…

Traian T. Coșovei sau „Traian-Te“ sau – simplu – Traian: 28 noiembrie 1954-1 ianuarie 2014.