Nu m-am „gîndit toată noaptea“ la fumurile personajelor, cel puțin în acest articol, decît în chipul cel mai propriu al termenului „fum“. Căci multe dintre personajele literaturii noastre sînt vajnici fumători! Adică băutori de tutun. Cocoșilă, prietenul lui Moromete, ca și Moromete însuși, ca și majoritatea personajelor din romanul lui Preda, fumează. Ei își „fabrică“ țigările ad-hoc din tutun cumpărat de la monopolul statului (regie) și hîrtie de ziar, le aprind cu amnar, cremene și iască („Nu am foc. Adică am, dar scapăr greu“, zice Moromete). Chibriturile, în mediul rural, se umezeasc repede. O excepție este memorabilul Traian Pisică, în sensul că nu are nevoie de hîrtie. El și copiii săi numeroși, în numărul fatal de 13, deducem că își răsuceau țigări de foi. Pînă și mezinul, afectat de muțenie, Sfîrfîlică, fumează din trabucul tatălui, oferit cu afecțiune paternă: „na la tata din țigare“. Din puțin pămînt, Traian Pisică, altfel de profesie cizmar, cîștigă, prin cultivarea tutunului, cît Moromete, care are nouă pogoane plantate cu grîu. Întreaga familie participă la acțiunea de „păpușit tutun“, adică la sortarea frunzelor și legarea lor în niște mănuchiuri denumite „păpuși“.
Fumatul stimu lează concentrarea. Cînd trebuie să reflecteze adînc, personajele fumează. Tot la Marin Preda, cînd intră într-o încăpere a profesorilor, la universitatea unde funcționa, Victor Petrini rămîne șocat de den sitatea fumului. Toți colegii săi fumau, deși unii nu erau fumători. E consecința reformei învățămîntului, impusă de regimul comunist și nefastă pentru acest domeniu. Loviți moral mente de prevederea consecințelor, chiar și nefumătorii trec la țigări.
O dovadă că fu matul dospește gîndirea și calmează este că Georges Duduleanu, în Gaițele lui Kirițescu, informat de un medic asupra riscurilor sarcinii surorii lui, Margareta, fumează o cutie întreagă de tutun Macedonia. Nu adoarme, precum Cocoșilă („n-am dormit toată noaptea“). Mahorca locală „e o nenorocire“, îl face să tușească și grija lui e să-și procure tutun de calitate.
În lumea cazonă a lui Bacalbașa și Brăescu, soldații și gradații fumează și ei, de regulă țigări de producție artizanală. Subofițerii iau fără grijă tutun de la soldați. Așa cum Mitică al lui Caragiale cere cu umor „o țigară suvenir“. Un sergent-major îl deposedează pe un recrut, care-i oferă tutun, chiar și de tabacheră, care îi place mult, fiind roșie și decorată cu o potcoavă. Deși costă „un bagadel“, cinci franci, dacă „părintele companiei“, ce se consideră mai presus în ierarhia faptică decît căpitanul, își dorește ceva, soldatul trebuie să-i îndeplinească dorința.
La Brăescu, o faptă eroică, aducerea trupului unui ofițer mort în liniile românești, sub focul inamic, este răsplătită, la cererea soldatului țigan, care o îndeplinește, cu „o lulea de tutun“. La același autor, o bucătăreasă, tot țigancă, îi face o aluzie tineri stăpîne. N-a mai fumat de trei zile. Doar foiță mai are, tare bună, de la ambalajul pălăriei frumoasei patriciene. Un maior trage clapa unei prostituate: o trimite să-i cumpere „o țigară“, la bucată deci, și dispare fără a-i achita serviciile.
La Bacalbașa, ca să terorizeze un soldat ce-i refuzase un împrumut, fără îndoială nerambursabil, un gradat cere, în toiul nopții, un foc pentru țigara sa. Cum subordonații dorm, „supiriorul“ îi trezește lovindu-i cu un centiron, iar apoi se răfuiește cu cel vizat, punîndu-l să scoată „teascul“, o sabie scurtă, din podeaua unde o înfipsese, trăgînd-o cu dinții. Simțind că tratamentul va continua, soldatul dezertează în scurt timp. Alt soldat al aceluiași autor revendică solda neplătită de la sergentul-major care o trecuse în contul propriu fără nicio remușcare. Caută să-și înduioșeze superiorul cu argumentul: „Dar n-am fir de tutun“! Nu-și găsește însă omul. Majurul replică scurt: „Nu voi să știu. Să ai!“
În Enigma Otiliei, personajele, cu excepția lui Felix, fumează. Bătrînul Costache Giurgiuveanu își fabrică țigări cu tutun ținut într-o chesea și foiță, pe care o lipește lingînd-o laborios. Pascalopol oferă țigarete și chiar Otilia fumează, ca și Aurica, luînd aere emancipate. Felix primește țigări ca plocon de la un patron de restaurant și este tapat de ele de Stănică Rațiu, pe motiv că, dacă tot nu fumează, e păcat să se „joace“ cu ele.
La Medeleni, boierii fumează havane dar și țigări. Pentru „Moș Puiu“, zis Herr Direktor, țigara face parte din meniu și scrumelnița din veselă. Țigările, crede el, omoară microbii și ajută digestia. Tot la Ionel Teodoreanu, În casa bunicilor, nepotul, aflat în carantină, fumează, spre oroarea bunicii, „buruiana spurcată“ și spre mîhnirea resemnată a bunicului. El o face în fața sobei, ca fumul să fie absorbit de horn. Dar bunica simte tot!
Un moment dramatic apare la același autor în La Medeleni, Olguța Deleanu știe că vizitiul bătrîn care-i ține loc de bunic are tabietul „trasului din lulea“. Îi dăruiește o pipă și îi aduce tutun cumpărat din economiile ei. Cînd moșul trage să moară, în emoția clipei, Olguța îi pune între degete luleaua și aprinde un chibrit ce va servi doar pentru lumînarea care o să-l vegheze. După cîțiva ani, ea îi organizează răposatului un parastas la care, în amintirea copilăriei, deși prietena ei încearcă să-i explice că nu se face, îi presară tutun pe mormînt.
Și în Cronică de familie, personajele lui Petru Dumitriu fumează țigări fine de foi, Corona, firmă ce există și azi și are magazine on-line. Un boier efeminat, Walter Apostolescu, fumează țigarete și e ironizat de membrii mai virili ai familiei că „se prostește“ în loc să ia o Corona. La nunta lui Bonifaciu Cozianu, ruda sa prin alianță, Lăscăruș Lascari, iese din biserică pentru a fuma. Gestul nu e potrivit, mai ales într-o adunare de persoane cu o poziție socială înaltă. Lăscăruș însuși ezită, dar își întărește conștiința și își îngroașă obrazul: de ce să-și refuze o plăcere de dragul con vențiilor lumii bune?
Deși putred de bogat, deputatul Pilaf al lui Arghezi acceptă cu greu o țigară, evident numai de-a altuia, cu precizarea că și păcatul va fi al dăruitorului. Și Stănică Rațiu pretinde că se lasă de fumat dar, dacă e de la altul, acceptă, chipurile sub imperiul emoției, să calce con semnul. Radu Rosetti (Max) scrie o schiță cu destul vervă despre „domnul care s-a lăsat de fumat“. Acesta se preface a fuma „doar“ pipă, „doar“ trabuc, apoi se dă interesant cu niște bomboane anti-fumat și în cele din urmă revine la nărav.
La Camil Petrescu, naratorul Patului lui Procust e tapat de țigări de un fel de filozof cinic, Penciulescu. Pe deasupra, acesta refuză țigările banale ale scriitorului (București cu carton) cerîndu-i să trimită chelnerul de la Capșa la tutungerie să-i ia unele veritabile: Tomis fără carton.
Tutunul procurat de la alții sau de către alții nu e fără riscuri. Un puști poznaș îi strecoară unei doamne o pocnitoare în țigară (într-o nuvelă de Georgina Viorica Rogoz). Într-o povestire mai celebră, de I. A. Brătescu-Voinești, servitoarea trimisă să cumpere tutun Intim Club, repetă pe drum denumirea, dar o stîlcește cu fiecare incident apărut și ajunge să ceară la prăvălie tutun aflangiu.
Mai înainte, la I. L. Caragiale, băiatul de alergătură al lui Jupîn Dumitrache, Spiridon, fumează pasionat. Calculează recompensa oferită de Rică în „pacuri“ de tutun. Se duce la culcare cu o „cărticică“, nu pentru lectură, ci pentru a folosi foița la răsucirea țigărilor. Jupînul, ca și bunica atotștiutoare a lui Teodoreanu, nu se lasă păcălit. Un fumător, Popa Pripici, întîrzie aflarea textului scrisorii pierdute. El își aprinde țigara și aruncă bățul de chibrit pe fereastră, „în ochii“ lui Pristanda, care spiona, cățărat pe uluci, casa lui Cațavencu, determinînd căderea acestuia peste un trecător „dobitoc“.
Iar mai tîrziu cu aproape un secol, în Cireșarii lui Constantin Chiriță, veritabilul Sherlock Holmes al grupului, Victor, trage concluzii numeroase și variate din găsirea a două mucuri de țigară cu filtru, însă a unui singur băț de chibrit, în Peșterea Neagră, teoretic neumblată înaintea cireșarilor.
Dacă este limpede că obiceiul, în principiu detestabil, al fumatului dăunează grav sănătății, el este uneori benefic pentru literatură.