Mircea Mihăieș, „Un curcubeu tăiat în două”

În memoriile sale, Robert McAlmon evocă o serie de dubii pe care Joyce le-ar fi avut în legătură cu Finnegans Wake. În fapt, nu de îndoieli și nesiguranțe era vorba: irlandezul se afla într-o permanentă și disperată căutare a validării pozițiilor sale. Nu se mulțumea doar să se vadă confirmat, ci se străduia să facă să prevaleze, prin intermediul admiratorilor, punctele sale de vedere. Astfel, după câteva zile în care zăcuse, deprimat, în pat, numai de „admitere sănătoasă a dubiilor“, cum spune McAlmon, nu putea fi vorba. Dimpotrivă, reproșurile dintr-o scrisoare primită de la Harriet Shaw Weaver sunt dinadins amplificate, pentru a spori efectul dramatic. Cuvintele citate nu lasă nicio interpretare asupra unghiului din care le privea Joyce: „«Crezi că m-aș putea afla cu Work in Progress [Finnegans Wake] pe o cale greșită? Domnișoara Weaver zice că sunt nebun. Spu- ne-mi-o în față, McAlmon. Nimeni nu-și poate da seama singur». În ziua aceea, una din cele mai înțelepte și amabile zile ale mele, l-am asigurat că nu era încă nebun, ci doar atins de geniu în maniera James Isus Joyce“ (McAlmon, 1938: 251).

Încurajat de răspuns, Joyce li se adresează și altor apropiați, de a căror fidelitate… exegetică era sigur. Lui William Bird i se plânge că unii „critici“ (în cauză fiind Ezra Pound și Harriet Shaw Weaver) i-au reproșat „obscuritatea“ cărții, lucru pe care îl admitea doar în sensul că acțiunea romanului se petrece… noaptea. O abordare uluitoare! Mai aproape de rațiune se află atunci când îi explică lui Ernst Robert Curtius că fiecare carte își alege stilul propriu și că limbajul e dator să se conformeze subiectului pe care-l descrie. În realitate, argumentele sunt puerile, deoarece nu există o limitare a întrebuințării cuvintelor în funcție de orele zilei. Concluzia e aceeași, doar că mai elaborat exprimată. Împingând logica aceasta la absurd, ar trebui să existe limbaje separate ale dimineții, miezului zilei, după-amiezii ori înserării.

Se pare că nici Curtius, nici Louis Gillet n-au fost convinși de valoarea lui Finnegans Wake, în ciuda opiniei contrare exprimate de Richard Ellmann în biografia lui Joyce. Într-o scrisoare din 27 august 1939, adresată de Gillet lui Curtius, apariția cărții e percepută în termeni catastrofici: „Finnegans Wake, quel désastre“. Întregul mesaj stă sub semnul mustrării de conștiință că, fiind prietenul lui Joyce, nu-i poate spune adevărul — un adevăr împărtășit, după toate aparențele, și de Curtius. Valérie Bénéjam reamintește, în acest context, că scriind despre Ulysses, Ernst Robert Curtius subliniase „nihilismul metafizic“ al lui Joyce, pe care cartea sa ulterioară avea să-l confirme din plin (v. Bénéjam, 2011: 745).

Și totuși, acest mic exercițiu de „restaurare a narcisismului“ se soldează cu o informație importantă, poate decisivă, privind natura scris-orală a romanului. Claud Sykes, aflat și el pe lista „oamenilor de încredere“, i-a reprodus lui Richard Ellmann, într-o discuție avută în 1954, cuvintele lui Joyce în care dezvăluia cheile de acces la întunecatul labirint pe care-l construia: „Dar totul e atât de simplu. Dacă cineva nu înțelege un pasaj, tot ce trebuie să facă e să-l citească cu voce tare“ (Ellmann, 1982: 590). Clar ca bună ziua! Joyce trece cu dezinvoltură peste contradicția fundamentală ce motivează modalitatea de creație a lui Work in Progress / Finnegans Wake. Adică menținerea carcasei cuvintelor și înlocuirea conținutului vechi cu o nouă compoziție lingvistică. Evident, Joyce inventează cuvinte. Dar, de regulă, metoda lui constă în a le răsuci, a le dezarticula, strangula, disloca, dilata, torsiona, „tumefia“ pe cele existente în așa fel încât să corespundă unui nou fel de a comunica.

În plan emoțional, reacțiile domnișoarei Weaver au reprezentat mai mult decât un turbion apărut din senin. Joyce le-a perceput drept trădări, deoarece pe parcursul primilor ani ai scrierii lui Finnegans Wake a trăit mereu cu impresia că se afla într-o cetate asediată. Or, Harriet Shaw Weaver a fost în tot acest interval un contrafort de-a cărui soliditate nu s-a îndoit. „Dizidența“ ei, dezaprobarea fățișă a muncii încrâncenate de până atunci nu putea avea decât repercusiuni de amploare cosmică. Rănit, abandonat, dezorientat, Joyce construiește rudimentele unei teorii conspiraționiste, avân- du-l drept premergător și căpetenie pe Ezra Pound. Din punct de vedere psihologic, ceea ce s-a produs a fost „griparea“ unui mecanism care până atunci funcționase impecabil. Cât timp a scris Ulysses, Joyce s-a bucurat de întregul sprijin al celor care se voiau promotori ai modernismului. Or, Work in Progress / Finnegans Wake aparține unei poetici radical diferite și încă neinventate: postmodernismul.

Neînțelegerile dintre Joyce și vechii săi prieteni au fost, din acest punct de vedere, inevitabile. Atâta vreme cât punctele de referință erau limpezi, parteneriatul a funcționat impecabil. „Fuga înainte“ a lui Joyce a dereglat mecanismul creație / receptare, lăsându-i pe vechii suporteri în „off-side“. O vreme, au continuat să mimeze admirația, bunăvoința și comprehensiunea. Treptat, dubiul, confuzia și stupoarea au măcinat armătura de încredere ce guverna relațiile din interiorul grupului moderniștilor radicali. Fără să-i avertizeze, Joyce a depășit o graniță, aventurându-se pe cont propriu într-un teritoriu la care vechii comilitoni nu aveau acces. E posibil ca Joyce să fi receptat această înstrăinare sub unghiul geloziei și al frustrării celor care, cândva, l-au susținut necondiționat. În realitate, conflictul era de viziune artistică. În timp ce Joyce a radicalizat experimentul, congenerii săi s-au mulțumit să bată potecile deja bătătorite — aceleași, în cazul lui Pound, din 1909 (Personae), 1914 (Blast), 1920 (Hugh Selwyn Mauberley). Chiar în 1925, când a publicat A Draft of XVI Cantos, sau 1928, A Draft of Cantos 17-27, adică perioada când Joyce îi apare „ieșit de sub control“, Pound nu depășea limita de sus a doctrinei moderniste. Prin comparație cu Finnegans Wake, chiar mai obscurele Pisan Cantos (1948) par niște pastișe compuse cu cartea lui Joyce într-o mână și un manual de chineză pentru începători în alta.

Surescitarea lui Joyce asculta însă de alte mecanisme decât cele iscate de istoria literară și de capacitatea limitată a comilitonilor săi de a-l urma în aventura nebunească în care se angrenase. El tânjea la confortul spiritual care i-ar fi permis să imagineze cele mai îndrăznețe jocuri ale minții. Reacția lui era pur viscerală, nutrită de prăbușirea instantanee a pilonilor de sprijin de a căror soliditate nu avusese anterior niciun motiv să se îndoiască. Tulburarea provocată de noua situație e ilustrată de faptul că în scrisoarea expediată în 18 februarie 1927 i se adresează domnișoarei Weaver cu apelativul „doamna Marsden“. E vorba de Dora Marsden, prietena acesteia, de la care a preluat revista The Egoist și din care s-a născut The Egoist Press, unde s-au publicat unele dintre cele mai importante cărți ale moderniștilor britanici și americani (A Portrait of the Artist as a Young Man și Ulysses, de Joyce, The Love Song of J. Alfred Prufrock, de T.S. Eliot, Tarr, de Wyndham Lewis ori Quia Paupar Amavi de Ezra Pound). În 1971, o jurnalistă emitea, în „The New York Times“, opinia că „vânzarea unui set complet de cărți publicate de Egoist Press ar depăși de multe ori suma subvențiilor totale date de Harriet Weaver din propriul buzunar pentru apariția diverselor reviste și a editurii“.

Confuzia dovedește gradul înalt de tulburare a scriitorului. Corespondența lui nu înregistrează, în intervalul respectiv, niciun schimb epistolar cu Dora Marsden. Prin urmare, psihanalitic vorbind, Joyce construise un scenariu al „vinei prin asociere“, în care adversarii săi alcătuiau un lot compact, de „detractori“ ce se molipsiseră unii de la alții. Dacă intrăm în conținutul scrisorii, vom observa că are un conținut exploziv de mare calibru. Joyce scoate la lumină, pentru prima oară, un episod care explică răceala intervenită între el și Pound. Nu există și o reacție directă a acestuia, dar felul în care înfățișează Joyce lucrurile are aparența realității:

Înainte de a încerca să vă explic ce fac și de ce, aș vrea să adâncesc puțin chestiunea limpezimii judecății lui Pound în clipa de față. Mă bucur că sunteți de acord în legătură cu Dunning. Acum câtăva vreme, doamna Symons m-a întrebat (prin soțul ei) dacă n-am mai scris vreun vers de la Chamber Music încoace și dacă nu le-aș aduna într-un volum. I-am spus că ar fi doar o jumătate de carte, dar că n-am încredere în opiniile mele despre poezie, pentru că mă gândesc arareori la versuri. Cred că sunt, cu totul, vreo cincisprezece bucăți și presupun că cineva o să le adune vreodată. I-am spus lucrul ăsta lui Pound și l-am întrebat dacă i-aș putea arăta, să zicem, două. I le-am lăsat la hotel. L-am întâlnit după câteva zile și mi-a înapoiat plicul fără să spună nimic. L-am întrebat ce crede despre ele, și mi-a spus: Locul lor e în biblia de rugăciuni sau în albumul cu portretele familiei. L-am întrebat: Și nu crezi că ar merita retipărite cândva? Mi-a spus: Nu, nu cred. Prin urmare, nu i-am mai scris doamnei Symons. Însă după ce am citit cretinismele domnului Dunning, pe care Pound îl laudă de parcă ar fi Verlaine, m-am uitat la întreaga afacere dintr-un alt unghi. Ale mele sunt lucruri vechi, dar or fi atât de rele încât Rococo să fie mai bună decât slăbiciunile lor?…“ (Joyce, 1966b: 155).

Textul lui Joyce are de ce să uimească. Scena descrisă nu se desfășoară între doi debutanți țâfnoși, ci între doi dintre cei mai mari (dacă nu cei mai mari) scriitori ai vremii lor. Inaderența lui Pound nu se rezuma doar la Work in Progress / Finnegans Wake, ci se extinsese asupra a orice scria Joyce. Odată căzut în dizgrație din cauza scrisului său prezent, Joyce nu mai prezenta niciun interes nici măcar pentru trecutul său. Lucrurile sunt cu atât mai șocante cu cât ei s-au cunoscut în contextul în care Ezra Pound alcătuia o antologie a tinerilor poeți și, la sugestia lui William Butler Yeats, al cărui secretar particular era în acea perioadă, l-a contactat, manifestându-și entuziasmul extrem față de creația lui.

Unghiul“ diferit în care Joyce îl percepe pe Pound e tăios și perfid totodată: sugestia e că dacă a ajuns să-l prefere pe submediocrul Dunning și ridicolul său poem Rococo, înseamnă că Pound și-a pierdut orice urmă de bun-gust literar. Oricum, indiferent de „mutațiile estetice“ suferite sau nu de Pound, rămâne, monumentală și paralizantă, scena mută în care, cu un rece dispreț, Pound anulează creația poetică a lui Joyce. Pe aceea în proză, de dată recentă, deja o repudiase explicit, în scris și, implicit, atunci când refuzase să semneze o petiție în favoarea confratelui irlandez. Ea face pereche cu negarea, la fel de netă, a oricărei valori a lui Work in Progress. La 2 ianuarie 1927, Pound îi comunică refuzul de a publica secțiunea „Shaun“, pe care o descrie ca fiind iremediabil „proastă“. Mai mult, pe un ton ce frizează bădărănia, comentează că „The Transatlantic Review“ îi preluase textul din simplul motiv că redactorii nu aveau cu ce să umple paginile publicației („The transt. did it because there simply wasn’t enough copy to fill so large review“ [Pound, 1967: 226]).

Aceste lucruri fiind știute, comunicarea — dar nu și afecțiunea — dintre cei doi continuă, totuși, nestingherită — e adevărat, pe subiecte mai degrabă practice (drepturi de autor, publicări și republicări de texte, relația cu editorii și criticii literari). Termenii comunicării sunt aproape negustorești — „Ai putea să-mi trimiți o scurtă notă bătută la mașină pe care s-o arăt avocatului meu de aici cuprinzând ceea ce ți-am dat la Zürich pentru recenzie, cât ai plătit (50 de lire) etc.?“ (Joyce, 1966b: 155). E limpede: răceala se instalase — am zice azi — definitiv. Drept dovadă, o epistolă din 23 februarie 1927 se încheie în cel mai „formal“ dintre felurile posibile, cu sintagma de maximă impersonalitate „Sincerely yours“. De la intimul „Jim“, irlandezul se autodegradase la oficialul „James Joyce“. Work in Progress / Finnegans Wake se adeverea astfel a fi nu doar zidul prăbușit peste întreaga literatură care-l precedase, ci și temnița în care au fost sechestrate vechile prietenii.

Spre toamnă, legăturile erau încă îndeajuns de trainice pentru a-l determina pe Pound să-i solicite lui Joyce ajutorul pentru a descifra sintagma „natural dimonstramento“, din poemul lui Cavalcanti, Donna mi prega. Pound apela, implicit, la cunoașterea de către Joyce a lui Toma de Aquino, gânditorul înfrățit ideatic cu creația trubadurului florentin, de care-l despărțea o generație. Americanul lucra la traducerea lui Guido Cavalcanti și transpira din greu descifrând „aluziile culturale“ din opera acestuia. Din păcate, Joyce nu i-a fost de mare folos. Aparent încurcat, fâstâcit, el a dat un răspuns pieziș: „Nu am găsit fraza despre care întrebi nici în enorma ediție a lui Aquinas de părintele Rokeby, nici în cea franceză, pe care le am. Mașinăria scolastică a procesului gândirii e foarte complicată, verbum mentale și toate celelalte, dar n-am găsit nicio frază precum aceea pe care o citezi. Poate e folosită în logică sau în metafizică. După mine, nu transmite un înțeles foarte precis. Termenii ăștia filozofici sunt bombe atât de înșelătoare, încât mă sfiesc să-i manevrez, de teamă că au să-mi explodeze în mâini“ (Joyce, 1966b: 188).

Printr-o piruetă, Joyce se deroba de la o îndatorire pe care se presupunea că ar fi putut-o îndeplini fără efort. Întâmplarea oferă încă un prilej de a medita asupra presupusei erudiții a lui Joyce. În opinia mea, el era mai degrabă abil în a face conexiuni între informații și idei decât un veritabil savant. Profunzimea cunoștințelor era înlocuită de talentul impresionant de a stabili legături surprinzătoare și de a le conferi o formă expresivă. Joyce a dovedit o ușurință extraordinară în a specula pe marginea cuvintelor și ideilor, fiind mai degrabă un de-constructor de sensuri decât un autor de teorii ori sisteme ale gândirii și limbajului. Drept urmare, el iese dintr-o situație mai degrabă jenantă, mutând discuția pe teritoriul glumei. Deși pretinsese în mai multe rânduri că Aquinas fusese candela care i-a luminat creația, îndeosebi în A Portrait of the Artist as a Young Man, rezultă cu claritate că în materie de cunoaștere a filozofiei tomiste competența lui tindea spre zero. Nu însă și dexteritatea de a produce, pe aproape orice temă, grațioase limerick-uri pline de savoare și spirit: „E. P. exults in the extra inch/ Wherever the ell its found/ But wasnt J.J. son of a binch/ To send him an extra pound?“ Pentru a completa bufoniada, catrenul e intitulat, parodic, Troppa Grossa, San Giacomone, cu directă auto-adresare.

Profesional, cum spuneam, relațiile cu Pound evoluau lin. În 2 martie 1927, îi confirmă primirea declarației făcute la consulatul american din Genova, din care rezulta că nu l-a autorizat, sub nicio formă, pe Samuel Roth să publice în revista lui, „Two Worlds“, romanul Ulysses. Formalitatea fusese necesară, deoarece Roth susținuse public că avea încuviințarea lui Pound de a retipări romanul — Pound fiind considerat agentul literar „oficial“ al lui Joyce, cel puțin în lumea literară, dacă nu și în aceea a afacerilor. Corespondența sugerează și instaurarea unui mic haos în ce privește mișcarea manuscriselor lui Work in Progress / Finnegans Wake. În contextul luptelor cu „piratul“ Roth, nu uită să-i solicite lui Pound returnarea unui text: „Apropo, te rog înapoiază-mi abcd, recomandat. Vreau să-mi rezerv drepturile de publicare în America. Acum public primele pagini ale cărții (abcd e Partea a 3-a) într-o revistă pariziană“ (Joyce, 1966b: 156). (E vorba de transition).

Important e că, în acel moment, în mintea scriitorului începuse să se clarifice structura ariilor de deschidere ale cărții. Ceea ce însemna că, din punct de vedere al imaginației creatoare, motoarele funcționau din plin. Faza tatonărilor e dublată — cu discreție — de etapa stabilirii (fie și provizorii) a fundamentelor. În aceeași zi, 2 martie 1927, o informează — încă nerefăcut în urma afrontului suferit — pe Harriet Shaw Weaver asupra evoluției scrisului. Scrisoarea începe abrupt, pe un ton voit rece, așa cum va și continua, de altfel. Odată primejduită prietenia, e limpede că se străduiește din răsputeri să păstreze măcar relațiile profesionale la cotele atinse în trecut: „Sunt copleșit de muncă și de griji. Vă atașez o copie a lui The Giant’s Howe, care sper să vă placă mai mult tipărit. Două lucruri curioase. Huddleston mi-a povestit că e de origine scandinavă, fiind născut la Barrow-in-Furness, unde se află movila unui gigant. Un student chinez mi-a trimis câteva cuvinte-literă pe care i le cerusem. Ultimul e un E răsturnat. Înseamnă «munte» și e numit «Chin», pronunția oamenilor obișnuiți fiind Hin sau Fin“ (Joyce, 1966: 250).

Informația indică, dincolo de orice dubiu, obsesia lui Joyce pentru simboluri și corespondențe simbolice. Semnul pentru Earwicker (cu latura lungă a lui E dispusă în partea de sus) sau HCE (aceeași literă, total răsturnată) e parte din jocul onomastic intern al scriitorului. Dar faptul că semnul ales pentru eroul romanului are și o altfel de corespondență decât una strict grafică reprezintă o confirmare (chiar dacă naivă, fără fundament științific) a „intuițiilor“ magico-poetice ale scriitorului. Tema gigantului este astfel discret inserată în spațiul dintre realitate și ficțiune — o probă a dictaturii subconștientului în procesul creator.

Cu un mic aer răzbunător-triumfalist, Joyce nu se sfiește să învârtă cuțitul în ceea ce percepe a fi rana vie a unei prietenii în extincție. Ca o mică particularitate stilistică, scrisorile lui Joyce către Harriet Shaw Weaver nu se încheie cu semnătura numelui. Așa se întâmplă și în cazul de față. Doar că, acum, semnificația e limpede: cel care scrie s-a „impersonalizat“ atât de mult încât absența semnăturii sună ca un reproș. Ea e compensată de împăunarea atent apăsată cu succesul pe care îl repurta printre străini și pe care, iată, prietenii i l-au refuzat: „A trebuit să revăd capitolul Earwicker și să-l recitesc pentru editorii lui transition. Le-a plăcut atât de mult încât vor urmarea pentru numărul din aprilie și apoi vor retipări între mai și iulie fragmentele din Criterion, This Quarter și Navire, astfel încât să publice în serie întreaga Parte 1. Lucrez intens la urmarea lui Earwicker“ (Joyce, 1966: 250).

Așadar, discordie cu prietenii, entuziasm în legătură cu editorii. Pedanteria explicării fiecărei faze a succesului conține ceva înduioșător și deconcertant totodată. Cel care vorbește în aceste rânduri nu e celebritatea planetară, omul al cărui nume se afla pe buzele tuturor indivizilor educați, ci un biet aspirant ce tremura la gândul că nu va fi acceptat de breasla scriitoricească. transition era, în fond, o revistă abia apărută, complet lipsită de prestigiul publicațiilor și editurilor care deja îi preluaseră ori se pregăteau să-i preia cărțile scrise până atunci. Chiar și Samuel Roth, în ciuda tensiunilor provocate de certa intenție de a-l trage pe sfoară pe Joyce, era un nume consolidat în industria editorială americană. Și iată-l acum, amăgindu-se școlărește și lăudându-se dogit cu mica victorie repurtată în fața unor editori neexperimentați.

Toate aceste exemple indică profunzimea derutei instalate pe măsură ce avansa în scrierea lucrării în progres. Nu știm cu precizie cum s-au desfășurat lecturile publice ale fragmentelor din Finnegans Wake. Nu s-au păstrat informații dacă Joyce a și „explicat“ ce intenționa să transmită prin text ori dacă s-a rezumat la citirea lor — așa cum constatăm din câteva înregistrări care au supraviețuit. Joyce nu avea cum să le ofere amicilor săi un tablou atent elaborat al cărții — așa cum se întâmplase cu cele câteva scheme ale lui Ulysses — dintr-un motiv simplu: pentru că nu-l avea. El se afla într-un dublu prizonierat: era încarcerat în interiorul propriei imaginații creatoare — o pușcărie a adâncurilor —, și izolat ca într-o Siberie etern înghețată, aflată la depărtări inaccesibile de prietenii săi tradiționali.

(Fragment din Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului, în curs de apariție la Editura Polirom)

____________________

Bénéjam, Valérie, 2011. „A Letter from Louis Gillet“, in James Joyce Quarterly, Vol. 48, No. 4., Summer.

Ellmann, Richard, 1982 [1959]. James Joyce. Oxford: Oxford University Press.

Joyce, James, 1966 [1957]. Letters. Volume I. Edited by Stuart Gilbert. New York: The Viking Press.

Joyce, James, 1966b. Letters. Volume III. Edited by Richard Ellmann. New York: The Viking Press.

McAlmon, Robert, 1938. Being Geniuses Together. New York: Doubleday and Company.

Pound, Ezra, 1967. Pound / Joyce. The Letters of Ezra Pound to James Joyce. New York: A New Directions Book.