A fost sau n-a fost comunism?

25 sau 45?, mă întrebam, într-un articol pe care l-am publicat în România liberă, în primele zile ale lui ianuarie 1990. Adică: ce se termina atunci, comunismul sau numai „era Ceaușescu“? Unii dintre noi au crezut și ar mai vrea să creadă și azi că se terminase, atunci, 45-ul, că se terminase atunci ceva. Însă nu ei, adică noi, dăm tonul. Pentru că tonul se dă, ca de atâtea ori, în altă parte, de către alții – invizibili, dar abili – urmați imediat de cei care se bucură să declare că anticomunismul a fost o iluzie. Că, de fapt, comunismul nici „n-a existat“, vorba poeziei aceleia extrem de cunoscute cândva despre Eminescu. Pentru că, de fapt, da, comunismul n-a existat, au existat numai crime în masă, confiscări ale bunurilor oamenilor, minciuni despre fericirea popoarelor, lagăre de muncă și moarte în care au fost aruncați cu toții, vinovați de a gândi și vinovați de a crede că adevărul e ăla care se vede, nu ăla care este proclamat, promisiuni eterne pentru un „viitor luminos“.

E drept, după anii de lipsuri și nedreptăți, mulți ar fi fost mulțumiți să se termine și, doar, cei 25 de ani ai regimului Ceaușescu. Puțină mortadela, puțină căldură, execuția celor doi și… gata revoluția.

Poate că anticomunismul, atâta cât se mai vedea în anii ’90 și ceva mai târziu, chiar li s-a putut părea unora o iluzie. Dar poate că acest anticomunism nu era decât vârful unui aisberg imens, ascuns în cei aproape 45 de ani de când România era sub cizma ruso-bolșevică, ascuns ca să nu-l găsească Securitatea, ascuns de aproapele fiecăruia, ascuns de cei din familie, de copii, de toți ceilalți. Și poate că tocmai de aceea, pentru că nu se putuse coaliza anticomunismul fiecăruia cu al fiecăruia, cu al tuturor celorlalți, de fapt cu al mai tuturor – înainte de punctul în care omul nou prinsese contur, ca sprijin al organelor – arăta așa, mai șovăielnic, abia ieșit la lumină.

Îmi mai amintesc noaptea aceea, în care unii – încă necunoscuți, după mai bine de 30 de ani, de către justiția liberă – au tras în plin în oameni tineri, bătrâni, în copii. Cimitirul de lângă Bellu e singurul martor care nu minte. Atâta doar că, în justiție, mărturia unui cimitir, din păcate și încă, nu ajunge. Și nu ajunge nici pentru cei care, mânați de cine știe ce forțe mai mult sau mai puțin obscure, se îndoiesc de existența reală a unui anticomunism românesc. Când istoria ne demonstrează clar, cu documente, că România n-a fost niciodată sincer comunistă, nici chiar când conformismul atinsese un vârf până atunci neatins, iar limba de lemn și vorbele goale ale prețioaselor indicații erau repetate papagalicește de mulți interesați, nu neapărat convinși. Conformismul celor dinainte de decembrie 1989 se întâlnește azi cu acela, venind din și bătând în altă direcție, din prezentul liber (căci și ăsta mai e, încă, liber). Dacă cel dinainte era provocat de nevoia supraviețuirii materiale, cel în aparență nou bate mult mai departe, cu declarațiile lui că – vezi Doamne! – comunismul e altceva, o să vedem noi, mă rog, cei care or să vadă, decât ceea ce s-a înfăptuit.

Și vin, an de an, zilele numerotate ca și acelea din decembrie 1989, și se duc conducătorii țării cu flori și declarații la cimitirul de lângă Bellu, dar nimeni de-acolo, de dedesubt, nu le mai poate spune cum a fost atunci, în acele nopți mirosind a praf de pușcă deși nu era război și nici ce gândeau ei în timp ce erau uciși. Și vine și momentul când te poți întreba dacă nu cumva a existat, totuși, un anticomunism real care a supraviețuit morților din temnițele inventate de bolșevici și exportate în tot lagărul. Ceva care s-a transmis din generație pierdută în generație pierdută, ajungând la lumină târziu, când cei dinainte nu mai erau.

Poate că iluzia anticomunismului e doar o formulă inventată ca să minimalizeze faptele și ca să alunge orice tentativă de revendicare a unei revoluții care, totuși, a existat, care, totuși, s-a întâmplat, care, totuși, a fost anticomunistă. Adică noi, cei care am trăit-o pe ea, revoluția, totuși, română, fie și televizată, cum cu dispreț i se mai spune câteodată, n-am știut ce ni se întâmplă și nu mai știm nici azi, așa cum ni s-a părut doar că suntem anticomuniști, și de fapt nu eram. Dar nu se poate rezuma atât de ușor sacrificiul unor oameni, numai pentru că un nou conformism se arată la orizont. Și nici convingerea fermă a altora, încă în viață, oricâte impulsuri ar mai veni, odată cu Soarele, de pe la răsărit, dar, din păcate, azi, și de la apus.