Întoarcerea regelui decăzut

Linii de argumentație de eleganța
coloanelor de templu, zări culturale
albastre ne întâmpină printre paginile
ultimei apariții a seriei de autor Andrei
Cornea a Editurii Humanitas (Excepția.
O încercare de antropologie filosofică,
2021). O carte care ne cheamă acasă, în copilăria noastră
clasică, un text traversat de nostalgia umanității omului,
micșorat astăzi la dimensiunea unui „punct statistic“
flotant, printre „umbre“ platonice mass-media, în
deriva axiologică a unei lumi agitate de hula stării de
excepție.
„Ce mai înseamnă normalitatea, Ordinea și omul“,
se întreabă autorul? Discreta geometrie a eseului se
agregă printr-o dublă operație. Pentru început, ideea
se desface din „materia“ problemei – rușinii – și își
croiește drum către „neverosimila ființă a Libertății“
și universaliile eticii. La capătul său, cititorul reîntâlnește
străvechiul „Pantón, métron anthrópos“ al lui Protagoras,
validat sub forma omului-excepție, pe al cărui cer,
reciclat, strălucește un Principiu antropic. De la marginea dualismului etic,
demonstrația se întoarce, într-un fir filosofic spiralat-paideic, similar celui
care „dezlega“, deunăzi, din peștera platonică, către aplicații practice actuale.
Omul ar putea fi înțeles ca o excepție minoritară a unor excepții: biologică,
mai întâi, și axiologică („unica specie capabilă de Libertate“). În dezvoltarea
direcției „Miracolului“ (2014), eseistul este de părere că trebuie să protejăm
și să fortificăm „regatul pierdut, dar nu uitat“ al Libertății. Caracterul uman
excepțional se construiește pe un dualism moral și epistemic justificate, la rându-
le, pe tipicul nostru conservator/inovator și pe spiritul pragmatic(în cazul
primului),pe conștiință și pe capacitatea de cunoaștere(cel de al doilea).Omul
etic al zilelor noastre pare „condamnat“ să bricoleze, fără oprire, între extrema
„eticii de tip convenționalist“, în respectul regulilor-corectitudine, și „etica
autentică“, bazată pe reguli-rectitudine. Legitimat de o așa-numită „dreptate
de dreapta“, „convenționalismul“ măsoară comportamentul cu rigla majorității
sociale, a imperativului categoric, îl conservă așa cum apare el hic et nunc, și îl
transformă în normă pentru a sancționa excepția ca pe o minoritate periculoasă
funcționării grupului. Dimpotrivă, „autenticismul“ apreciază omul în reflexia
valorilor cardinale, a ceea ce ar trebui el să fie. „Dreptatea dreaptă“ ne scoate la
lumină, în cazul acesta, distanța care ne separă de zenitul axiologic, ne
revelează „golul interior“, starea de excepție față de ideal în care ne complacem.
Prescripțiile sale nu mai pot îmbrăca hainele poruncii, ci pe cele ale „deziderativelor
universalizabile“, adecvate printr-o „opțiune secundară“. Regula, personalizată,
minoritară acum, nu mai poate impune abaterea(majoritară),ci „este emulată
de ea“. Egal paradoxală libertății, regula-rectitudine își câștigă importanța
„tocmai pentru că este aproape inaccesibilă“, asamblează infinitul năzuințelor
și traseul șlefuirii ființei per se.
Vulnerabilitatea noastră fizică se vede contrabalansată de forța cogniției,
care ne poate transforma Necunoscutul în Ordine, și ne-ar poate conferi
măreție pascaliană, ca titlu nobiliar. În subtextul teoriilor moderne ale fizicii
sau matematicii pe care le lecturează ca pe tot atâtea ver siuni sublimate ale
unui statornic Principiu antropic, autorul re cunoaște proiecțiile și aspirațiile
omului generic, vitruvian întipărit în centrul Kosmosului, de unde pornesc
acordurile „muzicii sferelor“ și Ordinea simfonică a lumii. Din desenul acesta,
eseistul desprinde varianta cea mai im portantă a excepționalismului: și
anume excepția pe care am putea-o întruchipa, fiecare dintre noi. Mo déle ne-ar
putea fi „oamenii sin gulari“, utopiștii, savanții, fericiții, care, în pofida
persecuțiilor, a dis torsiunilor, au lăsat în urmă opere transformate în regulă,
isprăvi care au făcut de rușine mediocritatea. Mai presus de rușinea individuală
sau de cea colectivă, Andrei Cornea situează, socratic, rușinea absolută, a
umanului față de el însuși, eroarea necunoașterii și a necultivării sinelui. Recunoașterea
și asumarea excepției care suntem ne-ar putea rechema, așadar, din „exilul“
multicolor prin care rătăcim, ca „regi decăzuți de o vară“ , și ne-ar putea
readuce hlamida libertății interioare. Este mesajul unei cărți minunate, care,
întorcându-ne în istorie, reușește să ne reamintească speranța din lumea
care curge.