Poetul Adi Cristi este unul dintre cei
mai însemnați literați ieșeni și am
fost foarte bucuros să constat, revăzându-
l la Iași, unde mi-a oferit volumul
său recent, Respirație artificială (Editura
24 de ore), că managerul cultural de
succes nu pune în umbră poetul omonim. Prins în
organizări de evenimente, pus mereu în situația de a
fi în lumină și pe scenă sau în fața camerelor TV, Adi
Cristi nu doar a rămas un profesionist al scrisului, dar
chiar și-a rafinat scriitura, a simplificat-o întrucâtva,
conferindu-i totodată mai multă forță.
Volumul apărut anul acesta esențializează lirica
lui Adi Cristi, o reduce adesea la aforisme sau la câte
o metaforă ori o imagine puternică. Dacă ar fi să utilizez
o comparație ar fi aceea cu un compresor care ridică
în corpul său presiunea aerului conferindu-i, la eliberarea
bruscă, o energie cinetică deosebită și deci, ca să fiu
tehnic până la capăt, capacitatea de a efectua un lucru mecanic semnificativ.
O temă cu pondere mare în acest volum este aceea a trecerii inexorabile
a timpului și, odată cu el, a vieții noastre. Deși este o persoană eminamente
vitală, poetul meditează la destinul cu care finitudinea existenței marchează
omul odată ce și-a lăsat în urmă tinerețea. El scrie : Exist doar atât cât să-mi
dau seama/ că următoarea stație e Moartea/ cu peronul pe partea sufletului.
Strofele sunt numerotate în continuare, de la un poem la altul, de la 1
la 230, sunt în general terține nerimate, iar sub fiecare titlu distinct găsim
de regulă câte trei asemenea grupuri. Ritmul acesta triplu, de trei ori ternar,
ascunde desigur un sens magic și mistic, iar strofele, multe de-a dreptul
lapidare, se constituie, cum arătam, în enunțuri „definitive“ și oarecum
autonome. Puține strofe au continuitate explicită în următoarele, unitatea
lor este de atmosferă.
E greu oricui să fie poet, dar poeților de la Iași le este mai greu decât
altora pentru că au în urmă o tradiție copleșitoare, de la Vasile Alecsandri și
Mihai Eminescu până la Mihai Ursachi și Emil Brumaru, iar alături, în
contemporaneitate strictă, o seamă de congeneri redutabili. Să ne amintim
în treacăt zecile de premii care se împart anual în filiala Uniunii Scriitorilor
din capitala Moldovei, când în alte părți nu găsești poeți nici să-i cauți cu
lumânarea. Dar cred că la Iași e cel mai greu să fii melancolic, așa cum se
arată în această carte Adi Cristi, pentru că exercițiul stării este unul care a
lăsat efigii în fiecare colț al orașului care te întâmpină cu o somptuoasă și
sobră tristețe. Culegătorii toamnei – scrie poetul – culeg rod din forfota mulțimii.
Sunt momente de autentică mizantropie în texte, dar respirația este numai
declarativ una artificială. Adi Cristi respiră adânc, din propriii săi plămâni
și chiar dacă unele enunțuri sună mai grav, mai patetic (Glontele care trece
prin mine/ este singura întrebare rămasă fără răspuns), există în subtext și
destulă ironie și chiar o fecundă autoironie : Locuiesc în mine chiar dacă Eul
din mine/ nu m-a primit în gazdă.
Toate trăsăturile esențiale ale poeziei lui Adi Cristi se regăsesc în
aproape fiecare text, încât volumul este unul omogen, lucru pe care și autorul
a contat în mod vizibil. Enunțurile sunt clare, poetul evită să obscurizeze,
dar și să înflorească vreuna dintre comunicări. Se simte un sentiment al
urgenței, un fel de neliniște, poate nu chiar o apocalipsă, cum crede Ioan
Holban în prefață, dar sigur că lumea nu este văzută ca un loc al perfecțiunii,
deși ea îi oferă și câteva peisaje frumoase și întâmplări fericite. Ele sunt mai
puține decât pasajele mai sumbre, de îndoială în privința sensului vieții, dar
nu lipsesc de tot.
Respirație artificială este un volum care se susține pe tot parcursul său.
Adi Cristi se poate simți satisfăcut paradoxal, tocmai în toiul nemulțumirii
sale. Angoasele existențiale au dat din nou, precum se știe, o poezie meritorie,
cum extazul nu prea generează. Poetul își poate celebra împlinirea și inhala
aerul cel mai proaspăt și necontrafăcut al unei altitudini cucerite prin abilitate
și strădanie.