Este titlul unui volum, de dimensiuni mai mari, cuprins în antologia „Reverberații” în care Gheorghe Grigurcu și-a reunit cărțile de poezie, de la „Un trandafir învață matematica” (1968) la „Dealul purtat de scripeți” (1999).
„Contemplații” a apărut în 1984, deci la jumătatea acestui
interval; și este o carte de maturitate artistică, pe care o
consider cea mai însemnată a originalului poet. Nu-i mai
puțin adevărat că autorul liric era de la început unul pe deplin
format, fără ezitări și inegalități, cu o conștiință poetică remarcată
de Doinaș și Negoițescu; și cu o formulă care cenzurează și „epurează”
neomodernismul propriei generații 60, mai precis
pe cel al colegilor din primul „val” șaizecist, cu o
expresie euforic-abundentă a modernismului
redescoperit. Dacă la Nichita Stănescu, la Ion
Gheorghe, la Ion Alexandru putem identifica,
dincolo de diferențele de viziune și limbaj poetic,
similarități în descătușarea și „despletirea” versului,
reorientat dinspre prozaicul ideologizat al realismului
socialist înspre o manifestare liberă și personală,
subiectivă, a propriei personalități creatoare, la
Grigurcu observăm, dimpotrivă, un fel de „recul”
textual, o disciplină mult mai severă în utilizarea
materialului verbal, a imaginilor și tropilor, un
limbaj secund prin care poetul filtrează atent și
exigent realul și fictivul despre care vorbește într-un
poem.
Inițial, liricul hipercultivat purtând același
nume cu al unui critic excepțional de poezie era
atras de „epicul” ritualizat al modului baladesc,
poate sub influența „cerchiștilor” cu care avea
afinități intelectuale. O „Vânătoare” din primul volum
introduce în cadru, la persoana a II-a, eul poetic
ce se va dispensa de roluri și măști, folosindu-le
aici pentru ultima oară: „Cu gesturi cumpănite
ațintești/ arma spre inima pământului./ Astfel
înveți s-aștepți, înveți să aperi/ năzuința de-a
muri.// Și câte animale fug/ prin ochiul îndrăzneț
al focului!/ Departe doar un fum rămâne/ încrustat
de gheare.// Sălbăticia o supui cu-ncetul,/ iubind
până devine din nou sălbăticie./ Umbre se-ascund
în oasele de lup/ de frig.// Când stoluri se târăsc
pe cer învinețindu-l,/ tu iei fiecare chin în parte
ca un deget/ și numeri tot ce-ți dărui pădurea.//
Apoi te odihnești privindu-ți/ cizmele lungi,
îngândurat,/ și câte-un strop de sânge colorează/
încă nefolositele cartușe”. Nota de sobrietate
stilistică și acest fel ceremonios, elegant, estetizant
de a exprima imaginile prin cuvinte și a face ca ele
să se asimileze reciproc va caracteriza, și după
renunțarea la baladesc, poezia lui Grigurcu, ea
înfățișându-se, în multele volume (14) cuprinse în
antologie, pe o linie înaltă și egală, nici ascendentă,
nici descendentă.
Această egalitate cu sine constituie
o altă diferență față de mulți
poeți din generația 60, mai
predispuși la eterogenitate,
incongruență, eclectism sau, în
cazurile delicate, improvizații
jenante. Grigurcu nu este numai constant (antologia
numără sute de poeme, dar nici unul în plus), ci
și auto-construit, cerebral fără uscăciune lirică și
reflexiv fără didacticism. El găsește, încă din
„tinerețea” lui lirică, un echilibru expresiv între
imagine și ideație, modulând cu finețe raporturile
dintre ele, nefăcând totuși poezie caligrafică, cu
imagini „frumoase” și stil scos în evidență, ci
căutând tensionări ale textului poetic, elemente
insolubile și uneori inexprimabile altfel decât prin
analogii, comparații plastice, metafore curajoase.
În fine, o a treia disociere a lui Grigurcu, în calitate
de poet, de primul val al generației 60 se observă
în modul cu totul redus și disparat în care folosește
simbolurile. Acestea apar atât de des în poemele
„șaizeciștilor” neomoderniști, încât cititorul, de
la un punct încolo, nici nu mai poate distinge
utilizarea denotativă de cea conotativă a unui
termen. Totul trebuie parcă să semnifice, să
simbolizeze ceva, limbajul poetic devenind un
recipient simbolologic, iar lectura, o hermeneutică
fără un moment de respiro. La Grigurcu, dimpotrivă
– și, aș spune, din fericire –, simbolurile sunt rare
și ele nu iau nimic din concretețea sau prospețimea
imaginii, fie aceasta vizuală sau mentală. Trandafirul,
mărul, piatra, pădurea, nemaivorbind de pisică
(animal îndrăgit, care apare deseori) și de câine,
nu sunt elemente discursive trimițând către un
arierplan simbolic, interpretabil; ci elemente
concrete ale textului. Ele duc cu gândul la tablourile
maeștrilor cu natură moartă, scene de vânătoare,
familie în cadru intim, cu un patruped surprins
de pictor lângă masă. De altfel, Grigurcu dă, tot
în sumarul volumului „Contemplații”, o poezie absolut
extraordinară în memoria unui câine, intitulată
Neuitări și emulând cu capodopera lui Ion Barbu
In memoriam. Poemul, dedicat unui „multiubit
Nero”, merită citat integral atât pentru valoarea
lui literară, cât și pentru a sesiza modul complex
în care autorul o obține, ducând emoțiile puternice
și intense, deznădejdea pierderii ireparabile, către
o aceeași expresie atent controlată și epurată: „1.
Sunt lucruri care uită/ și altele care nu uită niciodată
nimic// tăcute casele ca niște pleoape/ sub care
lăcrimează clipele/ roșietice străzi/ la capătul
cărora/ pâlpâie încă/ viața câinelui meu.// 2. Cine
sunt cei ce ucid/ din coroana unui copac obez/ din
parfumul mort al luminii/ din pomeții obrajilor
lor stafidiți// urletul meu de dragoste/ surâsul lor
de ură.// 3. Brusc sosește-Amintirea/ cu un fel de
bunăvoință bufonă/ și ne-aduce ochii lui vii deanimal/
botul lui înfundat în zăpadă/ cu faptelei
nepremeditate/ coada lui stufoasă bătând/ iarba,
chemându-ne/ (ar mai putea s-alerge/ dacă ar mai
putea Visul/ visa un alt Vis).// 4. Și se plictisesc
întâmplările una pe alta/ sunt indiferent la ivirea
lor/ la intervalele lor (ele însele plictisite)/ când nu
mai există niciun câine/ să simtă mirosul unui
vers.// 5. O pilulă toxică strălucind ca o stea/ un
lichid al morții ca un scris indescifrabil/ o provizorie
poveste/ în casa Providenței.// 6. Viermănoasă
privirea moartă/ cum un măr/ viermănoasă iubirea
noastră/ cum Amintirea.// 7. Frig ca un os/ os ca
o praștie/ praștia ca o privire tristă/ o privire tristă/
și-atât.// Cine te caută/ cine te cheamă/ cine te
poartă/ pe grumazul său/ puternic și vesel/ bun și
roșcat/ și nu-ți mai simte povara/ (ai devenit eu
însumi)”.
Poemul este extraordinar, cum
spuneam, dar cumva atipic pentru
poezia redusă ca întindere a lui
Grigurcu, cu texte scurte și
scurtissime, aproape fără material
verbal și cu imagini lucrate inclusiv
în sensul reducției discursive. La acest poet cu un
profil aparte în generația 60, imagistica nu se
desfășoară și nu se verbalizează, ci se comprimă
și se esențializează, dar nu într-o esențializare de
tip simbolic, unidirecționată, ci prin elemente
vizuale „flotante”, asociate strâns și totodată liber
unele cu altele, într-o speță de suprarealism așa
zicând moderat și foarte atent controlat. E drept
că la un moment dat poetul „obosește” puțin și
începe a se repeta, făcând de pildă risipă de „semne
de carte” și de poeme cu poezia, cu poetul, cu
poemul însuși; ori venind cu cascade de comparații
și analogii introduse prin cum într-unul și același
text. Dar e o veritabilă performanță ca, pe durata
a trei decenii de lirică și pe întinderea a paisprezece
volume distincte de poezie, autorul să ofere o
creație atât de bogată, în formula constrângerii și
esențializării, a epurării și lapidarității.
Câteva poeme sunt mai realiste și cu intarsii
biografice, poetul întorcând privirea de la o
realitate imaginară, suspendată, către cea
exterioară, din prezent sau din trecut. Apar
versuri cu Transilvania, cu Oradea, un ciclu cu
Clujul, în volumul Nimic n-ar trebui să cadă (1997),
și chiar o carte întreagă intitulată Amarul târg
(1998). Dar dincolo de asemenea tablouri mai
degrabă evocatoare și nostalgice decât contemplative,
precum majoritatea, poetul se supune unei aceleiași
discipline severe, controlând cu o luciditate
neobișnuită expresia și tonalitatea, registrul lexical
și asocierile imagistice, „fondul” și „forma” care
nu se mai pot discerne, stările goale și cuvintele
pline care le exprimă, sugestivitatea lirică urmărită
consecvent, în dauna elementului simbolic. O Ars
poetica oferă o auto-definire a scriitorului hiperlucid,
dar care nu vede idei, precum intelectualii lui Camil
Petrescu, ci imagini transformând ideea în materie
sensibilă: „Nimic la voia întâmplării totul construit/
cu o rigoare care strigă sălbatică/ cu o dezordine
care tace/ resignată civilizată”.
Dacă îi repugnă ceva acestui poet atât de
original este tocmai „beția de cuvinte”, frazeologia
ce afectează atât o parte din producția lirică a
generației sale, cât și prefața „optzecistului” Al.
Cistelecan la antologia de față.