Eseurile lui G.K. Chesterton

Nu sunt mulți romancierii care au fost totodată mari eseiști. Cele două genuri nu se împacă neapărat. Fiecare are altă regulă a jocului. Excepțiile, așa zicând, sunt Virginia Woolf, Camil Petrescu, Milan Kundera, Umberto Eco și alți câțiva. Dacă nu l-am menționat printre ei pe G.K. Chesterton*, este pentru că nu i-am citit romanele, așa că n-am cum să știu dacă el este un romancier care a strălucit în eseuri sau un eseist care a scris romane. Părintele tuturor eseiștilor, Montaigne, n-a scris, cum se știe, romane. De aceea l-am și lăsat în afara listei. Fac această discriminare din următorul motiv: mă interesează romancierii care sunt și autori de eseuri, fiindcă am observat că, în măsura în care unele romane conțin pasaje curat eseistice, Omul fără însușiri, al lui Musil, bunăoară, acestea nu pot fi despărțite de ficțiunea propriu-zisă, context în afara căruia sunt, în cel mai bun caz, banale, spre deosebire de eseurile acelorași romancieri, care sunt adesea originale și convingătoare.

Nu stau acum să ofer o explicație, deși am una în minte, nu neapărat inedită, de vreme ce sunt aproape sigur că am citit-o, deși nu mai știu unde, și chiar am comentat-o într-una din Teme. Pe scurt, în romane considerațiile eseistice sunt totdeauna atribuite unui personaj, care e de obicei el însuși banal, mai ales dacă romanul este unul realist, și nu e totdeauna plauzibil să facă incursiuni teoretice sclipitoare.

Filosofia lui, scrie Chesterton într-un eseu din 1913 despre un autor oarecare, nu se aseamănă în niciun fel cu a mea, însă mi se pare a fi una dintre cele două sau trei alternative inteligente la filosofia mea“. Eseul se intitulează Toleranța față de alte religii. E cât se poate de firească opinia eseistului englez. Toleranța reprezintă o trăsătură semnificativă a gândirii lui. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar nu pot să nu mărturisesc că fascinația pe care eseurile lui Chesterton au exercitat-o asupra mea încă din tinerețe n-are nicio legătură cu filosofia lui creștină, cu antiraționalismul lui, ci tocmai cu toleranța arătată ideilor altora, diferite sau opuse. La originea plăcerii cu care i-am citit eseurile a stat, dincolo de imensa lui predispoziție de a înțelege contrariul, faptul că această înțelegere nu constituie o cedare. Chesterton este un ideolog bătăios, capabil să-și apere convingerile până la capăt, atacându-le pe ale adversarului cu o perfectă politețe intelectuală, în ciuda faptului că spiritul lui eminamente combativ nu e lipsit de ironie, de un umor al ideii, care adaugă eseurilor o dimensiune polemică absolut evidentă.

Puțini știu că eseistul englez a avut un adevărat cult pentru Toma D’Aquino. Într-o carte pe care i-a consacrat-o celui care „a produs suficiente cărți încât să scufunzi cu ele o navă sau să umpli o bibliotecă publică“, Chesterton scrie: „Probabil că nu ar fi reușit să facă acest lucru dacă nu ar fi gândit chiar și atunci când nu scria; și, mai presus de toate, dacă nu ar fi gândit în mod combativ.“ Cuvântul și ideea, iată, revin. Combativitatea presupune în concepția eseistului englez dezbaterea și polemica. Citez din același loc: „Din păcate, sunt mulți care nu înțeleg natura oricărui fel de polemică. Într-adevăr, cred că există mai puțini oameni în viață în ziua de azi care înțeleg ce înseamnă să polemizeze decât au existat acum douăzeci sau treizeci de ani. Iar Sfântul Toma e posibil să fi preferat societatea ateilor de la începutul secolului XIX celei a scepticilor orbi de la începutul secolului XX.“ S-ar părea că piesa se repetă cu alte măști. M-am referit nu o dată la raritatea dezbaterilor din searbăda noastră actualitate intelectuală. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să fie vorba de o iluzie, când privim lucrurile prea de aproape. O iluzie pe care noi, cei de azi, s-o împărtășim cu Chesterton. Sau să fie vorba mai degrabă de tendința, altminteri firească, de a considera epoca în care trăim ca mai întinsă decât este în realitate și ca mai importantă decât alte epoci?

Cei mai mulți oameni, mai spune Chesterton, reluând un argument al Sfântului Toma, „trebuie să aibă o religie revelată, deoarece nu au timp să dezbată“. Și: „Nu au timp, altfel spus, să dezbată în mod onest. Oamenii își găsesc mereu timp să dezbată în mod neonest“. Dacă e de înțeles de ce lucrurile așa stăteau pe vremea Sfântului Augustin, când creștinismul domina gândirea celor mai mulți, nu mai e tot așa de limpede nici pe vremea lui Chesterton, nici, cu atât mai puțin, în zilele noastre. Unii dintre noi am trăit într-o epocă în care oamenii aveau o ideologie revelată și știm cum aceasta făcea aproape imposibile dezbaterile oneste, înlocuite cu tendențioase campanii ideologice. Spuneam mai sus că ideile lui Chesterton nu sunt decât rareori și ale mele, antiraționalismul, antiscientismul (darwinist!), antievoluționismul, între altele. De aceea am subliniat de fiecare dată adjectivul onest când m-am referit la caracterul dezbaterii. E locul în care, dincolo de orice barieră, îl simt pe Chesterton aproape. O dezbatere este cinstită sau nu este deloc. Iată morala explicită a eseisticii, fie teologică, precum adesea cea a eseistului englez, fie filosofică, fie politică, fie, mai rar, literară. Se știe că Lovinescu distingea polemica de pamflet tocmai apelând la acest criteriu moral. Care constă, în definitiv, într-o argumentare corectă, bazată pe loialitatea față de propriile convingeri. Nu-mi rămân multe de spus. Ceea ce m-a atras la Chesterton de la prima lectură a eseurilor, cu decenii în urmă, în franceză, a fost savoarea paradoxurilor lui. Mi l-am amintit pe Chesterton, de pildă, când am comentat cartea de eseuri cu care a debutat Al. Paleologu, la sfârșitul anilor 1960. În formația mea intelectuală, acest mod de expresie, comun celor doi eseiști, a jucat un rol însemnat. Lucru, aș zice, inexplicabil: când aproape totul te desparte în fond, și aproape nimic în expresie.

___________

* Comentariul meu se referă la singura (?) ediție românească a eseurilor lui G.K. Chesterton, Dacă Dumnezeu nu ar exista, Editura Contra Mundum, 2019. Traducerea, fluentă, îi aparține lui Cătălin Sturza, care semnează și un succint Cuvânt înainte. La fel de succintă este prefața solicitată lui Joseph Pearce, „cel mai bun biograf contemporan“ al eseistului. Din păcate, redactarea cărții (Răzvan Ionescu) este neglijentă: lipsește sumarul, ordinea reproducerii textelor pare aleatorie, nici cronologică, nici tematică. Despre calitatea tiparului, hârtie, copertă, ce să mai vorbim?